Introducere în opera Danei Banu

Dana Banu e o tânără speranță a poeziei românești, de după 1848, care s-a născut, e treaba mamei ei pe unde, bine că s-a născut! Nu intrăm în detalii biografice, că autoarea ne-a spus clar: să dea dracu să-i citim biografia înainte să-i facem un comentariu. Excepție fac eu, care sunt o critică obiectivă, dar, mai ales, paralelă cu poezia. Tocmai când vroiam să mă intersectez și eu cu opera autoarei, mi-a bătut în geam o arătare de la Rutieră, răcnind la mine: - Ce dracu faci, cucoană, de stai ca o momâie în intersecție? Nu vezi, câte mașini ai adunat în curul tău? Drept să vă spun, eu, în partea aia, nu simțeam decât morcovul ce-mi intrase de dimineață, de când mă anunțaseră cei de la Finanțe că vin să-mi controleze firma. Dar am aruncat un ochi în oglinda retrovizoare și-am văzut ditamai cârdul de mașini. Și că mi se zbătea a semn rău. Ochiul, nu cârdul. Păi, de unde era să știu eu, câți vor să se intersecteze cu autoarea?! Așa că, am sărit în apărarea fundului meu: - Da’ matale, ce dracu ești așa nehotărât și-ți tot fluturi mâinile celea, când spre dreapta, când spre stânga? Arată, dom’le, într-o singură direcție, să știe omul pe unde s-ajungă unde vrea mușchii lui cerebrali. Ce, nu vezi că înaintea mea e poeta Dana Banu? Și că i-a intrat fetei soarele în ochi?! Na, din cauza matale mi-o sărit recenzia din cap! Ne-am mai ciondănit noi cât ne-am ciondănit, într-un final ne-am împăcat. Pentru pecetluirea împăcăciunii, am făcut chiar și-un barter: eu i-am dat carnetul, el mi-a dat o amendă. Fraierul! Dacă mai insista puțin, poate-i dădeam și mașina. Că, eu am ce face cu amenda lui, da’ nu știu ce-o face el cu carnetul meu… Dar, să revenim la poezia Danei Banu. Și, dacă mă mai întrerupeți mult, riscăm să ne apuce aici al cincilea măritiș al autoarei, chit că, zice ea, ce zice… În fine, într-un târziu, am ajuns și la o poezie de-a autoarei, care era despre grecul ei de soț. M-am prins că urma să citesc un text în grecește și, deși mie-mi plac foarte mult limbile străine, cu cea greacă n-am experiență. Că, mie-mi place cel mai mult limba francezilor, care e o limbă hotărâtă și articulată bine, cu articole de genul: la, le, li, lu, lu, franceza fiind o limbă care se trage de la romani, iar romanii, se știe, erau foarte hotărâți, când era vorba de articulat pe alții. (Romanii ăștia ne-au tras și nouă o limbă, dar de articulat, se pare că nu ne-au articulat suficient, c-am rămas cam nehotărâți politic). Oricum, am aflat între timp, că autoarea a luat în obiectiv pe unul zis Pierre, ceea ce înseamnă că mi-a urmat exemplul. De la poezia aceea, am sărit imediat la alta, unde, deși era lumina aprinsă, poeta nu era acasă. Presupun că era după cules de năsturei, sau după teniși albi. Tot din poeziile ei am dedus că, de câte ori găsește ce-și dorește, se-ntoarce acasă și ia rapid niște decizii poetice în vers alb, cum ar fi: să nu mai trăiască pe datorie, să ceară întotdeauna restul, să nu mai strige tare și, eventual, să mai scrie niște poezii prin viu grai. De respectat, o respectă doar pe ultima. Tot în introducerea asta am observat cu ochiul liber, că cele mai proeminente figuri ale oberei banuistice sunt: în primul rând, ea, în al doilea rând, tot ea și-n al treilea rând, ea și prietenii ei. Celorlalți, deocamdată, încă nu le-a venit rândul. Ca să scurtez introducerea și să rămână ceva loc și de cuprins, nu mai bat apa-n piuă, recomandându-vă călduros să puneți mâna să cititi și singurei, ca să pricepeți și voi, că lupul cu slugi, nu se hrănește. Se face critic literar. Critic, Io, Mătrăgună Prepeleac p.s. Și…tot legat de poetă, “ dați-i dracului cadou de ziua ei un bax de șervețele din alea de unică folosință, …………………………………………………………………………………….. nu de alta da\' să ajungă și ea în rândul lumii ” Păi, nu?!