Arion Tiberiu

Am murit in zori Cu capul așezat pe-o piatră cenușie… Nu-mi mai doream decat o vorbă bună În răsăritul unui biet apus… Mi-a așezat pe ochii stinși, Sărutul cel din urmă, Un nor stingher pe-un

\"Știi..ți-am adus o floare\" Îi spuse inocentul Cu ochii înlăcrimați.. \"Să o ai in grijă zilnic Și să nu-o lași să moară...\" ---------------------------- Ea nu-o lăsă să moară... Iar

Nu plângeți pentru mine, cel ce mor, Nu suspina tu, piept cu dor, Ci te mângâie c-am plecat Spre-un loc mai bun, gol de păcat Și de amar și de dureri… Nu spun că-am suferit prea mult… Ziua de

Străfulgerarea unei stele ce se stinge Mi te-a adus acum în minte, Cum mă priveai prin ceața dulce A-nseninării unei dragoste crescânde... Și te-am dorit, o clipă, pentru tine Și-un secol de

Aș vrea sa plâng, Când plâng, Prin ploi Și nopți de vânt, Să nu mă vezi... De m-ai vedea Þi-ai zice c-a fost ploaia Ce mi-a udat obrajii Iar ochii mi-a uscat… Și te-ai minți ca glasul În

Aprinzi o lumânare și o privești cum arde tihnit, încet… Cum se topește ceara… cum fitilul strigă după o pală de vânt să-i vină-n ajutor și să domolească dogoarea ce-l cuprinde… și ți se face milă

Cu suflul glasului pierit Și sterp de un amor secat, Te lași purtat De-un val ce-a suferit Mânia stâncilor și-a lunii, Strivit pe țărmurile lumii Pentru-un păcat neînfăptuit… Și pentru pala

E trist, amarul să mi-l cânt Din goana unui vis de vânt, Ce se-nfioară-ncet arzând Un pui de om… Un om ce s-a născut plângând, Și viața și-a trăit râzând Și-acum se stinge tremurând Cu un

În tulburarea unui început de lume Un înger frânt, temându-se de cer, \'Cerca să-adune Ceața într-o coajă de senin Și negura-ntr-o mână de sclipiri... ............................................

Când voi înceta să visez deschizându-mi sufletul unui necunoscut arzător voi bate la poarta ce te ascunde cerându-mă inăuntru.. Atunci...voi începe să iubesc simțind moliciunea vântului pe

Dacă nu te-aș iubi, Aș zice că-i o nebunie, Din partea ta, să-mi spui că un amor Neîmpărtășit e un calvar… Dacă nu te-aș iubi, Aș înțelege mai ușor De ce zâmbești atât de trist, Când îți

Din nepăsarea unei amintiri de-o zi Și din durerea unui an de-o clipă Am încercat să sper c-ai să revii… Am vrut să știi că fără tine nu sunt viu, Că mă topesc, să știi cât ești iubită, Dar

Hoinăresc prin parcu-n amurg, Cu doar lumina de plumb Care-mi merge alături, străină... Iar cerul păgân Mă privește-nciudat Închizând intre pleoapele-i surde Lumina... Strivesc între

L-am întâlnit În prima zi a lumii, Sublim melanj De neguri și senin! Vroiam să-ntreb -Si nu-I puteam vorbi!- Ce rost voi fi având...? L-am așteptat Și-am căutat întruna Un semn să-L

Am vrut să fiu un nesupus, Am încercat să cred în mine… Dar m-ați certat și m-ați răpus Și-ați spus că-i rău să cred în bine… Ați spus că a iubi-i păcat, Că moare acel ce nu urăște… Și-atunci

Nu vreau să lupt cu lumea voastră, O lume goală de virtuți, O lume plină de orgolii Și de avuți și de limbuți… De morți tăcuți și de pierduți… Nu înțeleg cum, încă, credeți Că veți putea,

Din luminarea florii de zăpadă Și-ntunecimea unei nopți de pradă Te-ai întrupat... și-ar fi rămas să vadă Și soarele din cer, și luna fadă Ce se ridică dintre nori, Un chip, O

Un înger blând Cu chipul de zăpadă, Și-o buclă brună Se-nfioară-ncet Deasupra ochilor, Ai inocenței pradă, Și-a buzelor De un carmin ascet... Sub mâna ei Cea mică și

Suflarea unui cer deschis, Din nori de lacrimi ce-au cuprins Tristețea unui fulgușor, Mângâie-ușor Un fir de trestie stingher Rămas pustiu, cuprins de ger, Ce zgribulește înghețat De-amor