Arion Tiberiu

L-am întâlnit În prima zi a lumii, Sublim melanj De neguri și senin! Vroiam să-ntreb -Si nu-I puteam vorbi!- Ce rost voi fi având...? L-am așteptat Și-am căutat întruna Un semn să-L

A nins un fulg de rouă Pe-o filă de poveste Și se simțea,sărmana, Pierdută-ntr-un castel... Și-n pacea ce-a urmat-o Au inceput sa cadă Lumini de sorți Și umbre De morți fără de chin...

Privea cu nepăsare lumina ce se stinge și-i picură petale pe ceara din mormânt... nu l-a văzut... nici n-a știut că este... decat a îndrăznit să creadă intr-un basm...

Privea adânc, tăcutul și vrut-a mort să fie, sau viu...nu mai conta... Să fi avut o mie de sori și-un cer de stele, le-ar fi ascuns departe, departe de Pamânt, cum și-a săpat

Aș vrea să-ți simt venirea... Și-aș vrea să nu te văd... Aș vrea să fiu cu tine, Și simt că mă vreau singur... Aș vrea să fii cu mine, Să stai..să mă privești... Să-mi iei durerea-n palmă, S-o

Când voi înceta să visez deschizându-mi sufletul unui necunoscut arzător voi bate la poarta ce te ascunde cerându-mă inăuntru.. Atunci...voi începe să iubesc simțind moliciunea vântului pe

Topit de un picur de ploaie, sfâșiat de o aripă de ceară, luminat de un ungher de noapte el privea cum căldura i se prelinge tăcută din suflet... Știa ca va trăi, și nu vroia să fie... ar fi

\"Știi..ți-am adus o floare\" Îi spuse inocentul Cu ochii înlăcrimați.. \"Să o ai in grijă zilnic Și să nu-o lași să moară...\" ---------------------------- Ea nu-o lăsă să moară... Iar

Spune-mi,de ce nu mă mai știi?.. De ce mă vezi și nu mă simți? De ce te simt și mă-nfior De gheața-n care mă alinți?!.. Spune-mi,de ce nu mă mai vezi?!.. De ce nu mă auzi când plâng?!...te

Hoinăresc prin parcu-n amurg, Cu doar lumina de plumb Care-mi merge alături, străină... Iar cerul păgân Mă privește-nciudat Închizând intre pleoapele-i surde Lumina... Strivesc între

Stânga e dreapta Și lumina e intuneric... În dimineața nopții Și-n viata morții Te-am urât iubindu-te nebunește Și te-am alungat chemându-ți numele, Strigându-te in șoapte, Îmbrățișându-te cu

Am murit in zori Cu capul așezat pe-o piatră cenușie… Nu-mi mai doream decat o vorbă bună În răsăritul unui biet apus… Mi-a așezat pe ochii stinși, Sărutul cel din urmă, Un nor stingher pe-un

Aș vrea sa plâng, Când plâng, Prin ploi Și nopți de vânt, Să nu mă vezi... De m-ai vedea Þi-ai zice c-a fost ploaia Ce mi-a udat obrajii Iar ochii mi-a uscat… Și te-ai minți ca glasul În

M-am aplecat timid Spre ochiul tremurând, Și m-am privit… Sau as fi vrut să mă privesc Căci nu m-am regăsit… Mi-am cautat obrazul În iazul fremătând, Și l-am atins… Dar nu-l puteam

Nu vreau să lupt cu lumea voastră, O lume goală de virtuți, O lume plină de orgolii Și de avuți și de limbuți… De morți tăcuți și de pierduți… Nu înțeleg cum, încă, credeți Că veți putea,

Nu plângeți pentru mine, cel ce mor, Nu suspina tu, piept cu dor, Ci te mângâie c-am plecat Spre-un loc mai bun, gol de păcat Și de amar și de dureri… Nu spun că-am suferit prea mult… Ziua de

Am vrut să fiu un nesupus, Am încercat să cred în mine… Dar m-ați certat și m-ați răpus Și-ați spus că-i rău să cred în bine… Ați spus că a iubi-i păcat, Că moare acel ce nu urăște… Și-atunci

Din nepăsarea unei amintiri de-o zi Și din durerea unui an de-o clipă Am încercat să sper c-ai să revii… Am vrut să știi că fără tine nu sunt viu, Că mă topesc, să știi cât ești iubită, Dar

Dacă nu te-aș iubi, Aș zice că-i o nebunie, Din partea ta, să-mi spui că un amor Neîmpărtășit e un calvar… Dacă nu te-aș iubi, Aș înțelege mai ușor De ce zâmbești atât de trist, Când îți