Ziua te clădeam, noaptea te surpai:
Creștetu'-ți se deschidea precum corola,
Fâșiile-ți se rupeau cu trosnet
Preschimbându-se-n șerpi nestăviliți
Și-mi invadai amorfă trupul.
Cum bagi degetul mare
Se mai naște ocazional din câte-un nor un polițist
C-un nimb tras peste cap ca o cască de înot
Și-și înfige imediat cârligele din vârful ghearelor în cauciucul cerului
Și-l patrulează-n
blestemată-i soarta țigărilor:
ambalate-n temnițe cartonate,
cu carnea strivită de alte trupuri captive.
dumnezeul ce nu-și taie unghiile
extrage câte una pentru a-i carboniza creștetu’
și a-i
Întinde-te, iubito,
lasă-ți pielea să acopere cloncătul
șuruburilor nestrânse întru-totul.
Întinde-te, până-ți amintești sigur
cine-a avut tâmpita idee
să ne fie trasat câte-un contur.
Am
și iată-mă ajuns
la dracu-n praznic.
pe drum
mi-au murit toate mamele
înainte să apuc să le explic
că mie nu-mi plac măslinele
și că-mi doresc
o petrecere surpriză de ziua mea.
n-am
PERSONAJE:
PREOTUL
TRIMISUL
CORUL CREDINCIOȘILOR
(Interiorul unui templu enorm, în mijlocul unei slujbe. Timpul în care se petrece acțiunea este incert. Religia de care aparține aceast templu este
„Mă iubește, nu mă iubește,
mă iubește, nu mă iubește,
mă iubește, nu mă iubește…”
Începu să-și numere, astfel,
câte-o coastă.
Luase o pauză de la încercarea de a șterge
linia orizontului
cu
de foame și de frică,
l-au feliat ăștia pe iisus
(n-aveau pe ce-și unge
cuiele de sicriu)
și ne-au umplut ceru’ nopții
de firimituri mici și albe.
câte unul,
care-a învățat să zboare
(sau
păsările nu mai merg,
doar sapă, sapă.
cârtițele nu mai merg,
doar zboară, zboară.
animalele nu mai merg,
doar se târăsc, se târăsc.
oamenii nu mai merg,
doar stau, stau.
Dimineața mea a început
Cu o regretabilă confuzie.
Dintr-un motiv
(Care încă nu mi-e clar),
Busolele, în loc să arate spre nord,
Așa cum știau să facă
Încă din burta mamei,
S-au
am luat zarul din sertar
(sertarul a-nceput după să plângă:
“mulțumesc vai mulțumesc n-aveți idee vai mulțumesc”
și s-a aruncat pe geam)
l-am ținut strâns în pumn și-am șoptit:
“dă să
de la o vreme-ncoace
copacii cu frunzele-ngălbenite de tutun
pică și iar pică
se fac una cu pământu'
beți morți cad lați în drum spre casă
că mai nou au probleme grave cu
opriți dracului ornicele astea bolnave
de vor să ne culce de tot,
ornicele astea cu baticuri mânjite de tămâie
de-au trecut de-a rostogolu' prin iad,
crescând focul cu ninsoarea
venerăm câte-un text sau altul
înălțând grădini de flori din ciment
cu mireasma paginilor sale,
ridicând mormințele din vomă și mucegai
pentru literele care-l compun,
montând guri înalte
undeva am greșit.
poate când am aprins țigara,
în loc să-mi dau foc
la unghiile de la picioare,
arzându-mi pernele și păturile din piele,
ofilindu-mi polaroidele cu rău de viață
și
ieri, în drum spre casă, am văzut
nașterea mântuitorului.
doamne, ce bizar!
nu mai văzusem niciodată
nașteri de mântuitor.
lângă,
am văzut un preot cu telefonu’-n mână
care filma
nașterea
“onorată instanță, dacă se poate aș dori să preiau primul cuvântul. nu am de gând să vă rețin prea mult și nici nu vreau ca apărarea să-și răcească gura de pomană. degeaba s-a străduit inculpatul
e mult prea frig ca să mă pot culca.
într-o zi o să-mi smulg din palmă
linia vieții,
am s-o trec cu mare atenție prin urechea de la ac
și-o să vă cos la loc.
(bag acul, scot acul, bag acul, scot
dimineață
de dimineață
de dimineață
de dimineață
de dimineață
de dimineață
de dimineață
sunt avortat
de la ultimul etaj al blocului de nisip.
sunt lăsat să cad,
să mă sfâșii
în bucăți
(piese de
AD