Am venit să-mi bagi nisip în gură! Prostule, fraiere
mi-ai băgat nisip cu lapte și cu mure
Am venit să mă vezi măi omule, să mă amușini.
m-ai mușcat de palmă și mă zdruncini.
Am venit să te
Aburi nesățioși de pădure tomnatică se ridică între noi. E cald, sânii tăi molateci dansează bachata unul cu celălat. Un soare sângeriu se lasă sau urcă doar 20cm mereu, cât să își adape poporul,
Zorește zorii zilei iubite să nu ne prindă nesfințiți. Câte o secundă ne va cădea mai apoi pe fiecare frunză ca opera corului de grauri al catedralei. Biserica înțelenită, îmbrăcată în mușchi viu de
Una din zilele acestea vei începe să plângi pentru început
Nu trebuia să fi plantat aceste semințe, dar ritmul ne-a purtat departe de sanctuarul fluturilor.
În valea cailor ne înecăm visele unul
Îmi plac lăcustele lăturalnice
Când mănâncă spre a se iubi
Și îmi plac frunzele tomnatice
Coborând încet spre un răsărit efemer
Tu niciodată nu ai vrut să îmblânzești apusul
Iar el nu s-a
Îmi sar broboane de asfalt în ochi
de când mă uit în drumul tău.
Mă împrăștii pe trecerea de pietoni
în perspectiva roților tale.
Mă înțepenesc.
O mașină albă, o mașină verde,
un om alb,
mi se urcă henna pe vene, pe mine,
mi se încolăcește și suspină
mi se arcuiește pe șold, pe săruturi,
dospește și se face fluturi
mi se aprinde dincolo de mal o lumânare
cruci verzi plutesc pe
S-a învârtit în sfârșit ora de sticlă:
reverie acordată cu litere în altă limbă -
taie, taie, burtă taie.
Perechea oarbă s-a aruncat în fața trenului invizibil.
Ca orice specie pe cale de
Ce-a mai rămas din noi...știuleți înghesuiți într-un septembrie imposibil, cu frunzele răpuse, cu capetele retezate, cu rădăcina întârziată în iluzie. Curând ne vom pleca de tot.
Niște steaguri pe
Cu ochii adânciți în suflet mănânc câte o bucată din satul gol - o poftă pioasă, de copil. Pietre cu viață nespălată de 60 de ani, picioarele mele pline de sânge mereu proaspăt.
Șapte trepte
Broscuțele marșează în transă pe peretele meu exterior.
Pătrate și serpentine râd
de sub fețele spălăcite ale graurilor multilaterali.
Culoar pardosit roșu
îngust și umed
tapisat cu
Din inima mea de tigru țâșnesc trei aorte zdrobite, se aruncă spre inima de panteră neagră, ca un păianjen care umple camera. O armată de inimi, cu aorte legate de mitraliere și seri pe balconul
Ciocan sfărâmând țeasta mielului pe prispa pe care dormeau vara bunicii mei
creierul eliberat palpită
se scurge gândul lui
sângele victorios zburda spre temelie
creierul se călește cu
M-am simțit dintotdeauna pierdută. Această pierdere este labirintul, dimineața, iluzia unui oarecare început. Pierdută în centrul labirintului, în inima punctului infinit, în suplețea nopții. Și cum
Privind în oglinda din apusul sângerând am văzut secerând oi. Apoi cum se înnegrea cerul, apoi o iarbă gri, apoi copii cu mâinile de oțel-inox și în urmă gol.
În secunda mea m-am întors să
Mi se încolăcește cuvântul „șerpoaică” pe pântece, cu carnea ei grea, până ce mă prăbușește de pe muntele meu. Venus se tot înroșește în oglinda de bronz și începe să curgă în spirale spre rezolvarea
De 20 de ani Maria sparge cu cana nuci pe balcon:
în cană zburdă laptele, sub cană se dărâmă sfere și linii.
De-atâta vreme, s-a desenat doar o fisură ca un megafon
în colțul de care se agață ea
Treceam prin aerul orașului ca printr-o auroră alb-negru, cu cenuși, cruci și mătănii răspândite pe ziduri și pe porți. Ne mumifica soarele și continuam să mergem: începeam să ne integrăm în
Vă rugăm să vă scoateți pantofii aici. Lemnul trebuie să vă simtă, trebuie rugat să vă lase să treceți. Trebuie să respirați cu el, să-l mângâiați, nu există drum fără pod. Apoi trebuie să fiți
AP