Dimineață de veci

Mi se încolăcește cuvântul „șerpoaică” pe pântece, cu carnea ei grea, până ce mă prăbușește de pe muntele meu. Venus se tot înroșește în oglinda de bronz și începe să curgă în spirale spre rezolvarea spațiului. Din Sfântul Graal adesea mi-am sorbit norocul, fără ca vreodată să-mi las amintirea pe trupul tău.

Răsună văile de cântecul țăranului care a omorât cea mai mare șerpoaică din junglă. O vreme s-au privit ca niște mistici, acum numai el o privește în adâncuri, căutând perla transparentă. Lianele din aburii corpului ei îl sugrumă.

Monedele mici, aranjate ca niște șerpișori strălucitori în părul ei susurau în dansul nupțial. Spre dimineață, focul spală satul neadaptat și revoltat. Emblema cât soarele din vârful piramidei își prelinge sângele spre a închide cercul vechi de mii de ani.