Anton Vasile

Ce-ai cu sexul frumos, soro?
Ce vă păruiți, măi frate…,
Și vă rupeți scumpe rochii.
Luați-aminte la noi , surate!
Corb la corb nu-și scoate ochii.

Mulțam pentru informațiile despre pixeli!

Zic mulțam de informații
Recunosc că-s amatorm,
Sper c-o să te creadă frații,
Informatician nu...informator

Dar de ce nu și mumia?
Un papirus, șapte zei
Și-un- parfum e tot ce vrei?
Dar de aduceai mumia
Ah! aveai chiar ... veșnicia.

Thomas Mann, nu Man și în epigramă o repetiție supărătoare.
Văd în Agonia pus,
Tot Egiptul - cel de sus!
Ascunsă într-o cutie,
N-ai adus și vreo mumie?

Și eu am vrut să postez niște poze cu aspecte contrastante din Iași surprinse în săptămâna mare, dar n-am reușit. Cum ai făcut Dan Norea?
Văd în Agonia pus,
Tot Egiptul - cel de sus!
Dar ascunsă, în vreo cutie,
N-ai adus și vreo mumie?

Unde vin ades buluc
Umoriștii de la CUC
(Gârda Petru Ioan)
Umoriștii sunt primiți,
De mă scol vor fi cinstiți !
Dar nu lor li-ii datul sorții,
Numai Bella scoală morții.

Tu mă-mbii la o șuetă
Despre păsărici și CUC;
Eu îți spun una concretă:
Cum să vin, când eu mă duc?!...

Tu mă-mbii la o șuetă
Cu chelie și cu CUC…
Eu îți spun vorbă concretă
Cum să vin, când eu mă duc?!...

D-le Hirja dumneata ești principalul vinovat!

Mă mir că eseul n-a ajuns în Atelier. Exprimarea și ideile sunt mai puțin decât cele școlărești. ,,Drogurile sunt principala armă???’’ Împotriva cui. Armele se folosesc împotriva cuiva a unui inamic. Poate ai vrut să spui că drogurile sunt principala armă a sinuciderii. Dar n-ai spus-o! ,,În acei prieteni falși-drogurile…’’ Arme sau prieteni falși? Oricum poate că titlul, poate că tema…
Drogurile sunt principalul refugiu în fața problemelor vieții și nu arma tinerilor. Adevărata armă a tinerilor trebuie să fie luciditatea. Într-o societate a libertinajului total , luciditatea este principala armă de apărare împotriva ispitelor demonilor tot mai agresivi – cei ai alcoolului, cei ai drogului,cei ai sexului spontan și neselectiv. Căci luciditatea presupune o dominată – cea a rațiunii. ,,Discriminarea este principala cauză care duce la consumul de alcool și droguri.’’ Care discriminare? Discriminarea o poate face o instituție a statului, dar nu eu sau tu care pretindem un anumit statut social. Nu trebuie tu să îngenunchezi! El trebuie să se ridice în picioare!
Evident, nu este vinovat de soarta sa tânărul abandonat de părinți crescut la casa de copii. El este victima unor părinți iresponsabili. Căci dacă o pereche trăiește doar pentru ea până la apariția progeniturilor, după apariția copiilor perechea nu-și mai aparține, ci copiilor. Din momentul apariției copiilor trebuie să trăim pentru ei. Asta e legea nescrisă a eternei reîntoarceri. Copii abandonați sunt cazuri de excepție. Dar nici aceștia nu au o justificare reală în a se droga.
Am văzut tineri proveniți de la casele de copii care s-au încrâncenat să supraviețuiască fără alcool și drog. Există însă copii de bani gata care se droghează și din cei proveniți din familii așa zis bune. Drogarea e noua revoluție a imbecililor. Vai ce le mai plângem de milă! Cu cât le plângem de milă mai mult cu atât se droghează mai mult.
Democrația e singura formă politică care deschide larg porțile libertăților individuale ale afirmării. Cine nu-și încordează mușchii minții rămâne de căruță. E legea aspră a selecției sociale care trebuie asumată de fiecare individ în parte, dacă vrea să supraviețuiască în această junglă socială.
A te refugia în grup înseamnă a te ascunde din lașitate în spatele unui lider, de regulă a masculului dominant care profită și exploatează fraierii cu IQ sub norma medie. Debusolații sociali se aleg din aceia dominați de lene mintală, din aceia care nu-și propun nici un scop în viață care să le dea sens viețuirii, aceia care se lasă în voia sorții ca o frunză bătută de vânt care găsesc că viața este lipsită de sens și își află consolarea în alcool și drog.
Dependența de alcool și drog se produce prin repetiție. La fel ca țigara și cafeaua . Pe un dependent de alcool sau de drog nu-l poți îndrepta prin milă și ajutor. Anxioșii , angoasații sunt acei tineri cărora le e frică să ia viața în piept. Au nevoie mereu de un sprijin, de un ajutor , de unul care să le pună la dispoziție umărul pe post de lăcrimar. Mai cu seamă aceia care nu se pot dezlipi de fusta mamei. Aceia care nu vor deveni niciodată cu adevărat bărbați. Dacă-i iubești cu adevărat pe cei slabi trebuie să-i lași să piară! Asta a spus Nietzsche. ,,Piară cei slabi și neisprăviți; întâiul principiu al dragostei noastre de oameni.’’ (Friedrich Nietzsche – Anticristul).

Dintre toți țăranii acestui pământ, cred că țăranul rom\\n merită a fi apoteozat ca zeu. În Grecia antică zeilor li se ridicau statui. Fără o statuie, țăranul român nu poate fi zeu. Lui, țăranului româna nu i se va ridica vreo statuie și prin urmare nu va fi niciodată apoteozat ca zeu. El va rămâne în eternitatea românească ,,talpa țării\'\', cum l-au numit în modul acela cinic, cei din preajma războiului balcanic. Dar el nu are nevoie să fie apoteozat ca zeu. În modestia lui, țăranul se va mulțumi cu cinica sintagmă - ,,talpa țării\'\'.

În această scurtă viață, iubirea e totul, restul e zădărnicie. Iubirea e stare apoteotică când pentru o clipă cunoaștem veșnicia. Trăiește clipa! Carpe diem!

Filozofia lui zero a fost de multă vreme abordată și rezolvată. Pentru edificarea filozofiei lui zero vă recomand pe Gottlob Frege, Bertrand Russel și îndeosebi pe romancierul CP Snow care a formulat cele trei legi ale termodinamicii. Cu aceleași bune intenții de a înțelege filosofia lui zero vă recomand pe Mihai Drăgănescu – Informația materiei.
Zero este legat nemijlocit de cele trei legi ale termodinamicii. Zero nu este ,,relația ultimă dintre imposibil și posibil\'\', ci este așa cum vedea Aristotel existența - act și potențialitate - o formă( o informație)care face ca lucrul să fie ceea ce este și o materie care este suportul formei (informației). Zero este starea de repaus a materiei.
Zero nu este și nu poate fi negarea existentului, cum susținea Gottlob Frege, speculând paralelismul dintre existență și număr, ci zero poate fi considerat materia fără informație și energie, materia moartă, în care efectul entropiei , conform cele de-a doua legi, s-a echilibrat cu mediul înconjurător într-un sistem, dar cu toate acestea nici un lucru nu părăsește jocul, nu devine un zero absolut, conform celei de-a treia legi a termodinamicii.
Dar nu acesta este fundamentul lui zero. Fundamentul lui Zero este starea de repaus a materiei, respectiv starea de sămânță. În sămânță programul informațional este oprit, codificat și arhivat. În stadiul de sămânță materia este fără timp și fără spațiu. Existența în sămânță este zero. Ea nu ființează , dar există ca potențialitate. În stadiul zero echivalentă stării de repaus materia se află sub efectul primei legi a termodinamicii – materia și energia este conservată. În această situație imposibilul este redus la un procent infim, nu există șanse egale pentru imposibil și posibil, un echilibru între imposibil și posibil nu există. Semințele vieții s-au dovedit a rezista în condiții extreme în Univers.
Odată programul pornit, când sămânța încolțește sau ovulul este fecundat de spermatozoid, în acel moment este generat spațiul și timpul - universul se dilată, iar timpul începe numărătoarea inversă; sistemul suferă efectele celei de-a doua legi ale termodinamicii, când entropia crește, nu te mai poți întoarce la același nivel, ci inerent atingi cele trei faze conform teoriei ondulațiunii universale a Lui Vasile Conta. Zero ar putea fi socotit starea materiei într-o gaură neagră în care spațiul este redus la dimensiunea zero, iar timpul este oprit. Sămânța și gaura neagră, prin analogie, le putem numi stări de repaus ale materiei, iar găurile negre se pot numi semințe ale Universului. Ca și în cazul seminței biologice, într-o gaură neagră materia este reciclată , întoarsă pe dos, naște universul copil , la fel cum sămânța naște plodul, o etern reîntoarcere. Zero nu poate fi negarea existenței, chiar și prin efectul catastrofal al entropiei, fiindcă nu există un zero absolut. Zero este bucla pe care o face palindromul sau cercul spiralei.

V-aș recomanda pe R. M. Hare- Platon ; Seducția ca spațiu al cenzurii al lui Anton I Adămuț; Platon, Filosofia și cenzura de Andrei Cornea; pe E. R. Dods - Grecii și iraționalul; K. R. Popper Vraja lui Platon și chiar Interpretare la Repulica(Descensio ad inferros) de Andrei Cornea cu un Cuvânt prevenitor de Constantin Noica și implicit interpretările la celelalte dialoguri și poate atunci rescrieți un eseu mai riguros despre Platon. Până atunci eseul rămâne superficial, prea superficial , școlăresc , prea școlăresc!

Să fim lucizi! Luciditatea ne face să putem decela în orice împrejurare binele de rău, ea ne face să apreciem cât bine ne face dorința fără a cădea în ispita ei, fără a deveni dependenți , fără a ne lăsa dominați de ea, atunci binele nu ne amputează dorința , ci doar o limitează. Dorința nu ne voalează răul dacă în orice împrejurare , în orice situație avem luciditatea s-o întrevedem dincolo de împlinirea și consumarea dorinței.
Într-o lume tot mai dominantă de senzorial se impune tot mai mult luciditatea. O mică sincopă a lucidității, un scurt delir indus de alcool, o scurtă și violentă plăcere orgiastică ne poate arunca în infernul existențial. Un profesor american atenționa pe studenții săi, astfel: Trecând prin viață, vă veți confrunta cu multe. Uneori veți reuși , alteori nu. Uneori veți fi înțelepți. Alteori veți fi proști. Dar încercați măcar să nu luați vreo boală incurabilă...’’ (Dr. David Reuben – Tot cea-i vrut să știi despre sex, Ed. Curtea veche, București, 1999, p. 332).
Epicur nu a refuzat plăcerea. Dimpotrivă el a fost pentru trăirea plăcerilor, dar pentru ca viața să ne fie cu adevărat plăcută să ne orientăm mai mult spre plăcerile katastematice, adică spre plăcerile spirituale, ce pot fi prelungite la nesfârșit, și mai puțin spre cele kinematice, cele senzoriale , trecătoare. În vreme ce în cazul dorințelor katastematice, rațiunea nu pune limite, în privința celor kinematice trebuie să adoptăm calea de mijloc a rațiunii. Dorințele katastematice deschid calea imaginarului care este în privința creativității o cale pozitivă. De aceea dorințele katastematice nu sunt îngrădite de rațiune. Ceea ce amputează rațiunea sunt dorințele kinematice fără limite , căci însăși senzorialul nostru este limitat, se epuizează de energiile consumate în împlinirea dorințelor.
Calea de mijloc a rațiunii nu ne amputează dorința, dar ne oprește la timp ca dorința să devină dominată, să ne orbească și să ne surzească și astfel să ne determine să comitem răul. Putem să ne împlinim orice dorință senzorială , dar cu măsura rațiunii. Când am depășit măsura rațiunii intrăm în una din extremitățile raționalului. A intra în extremitatea dorințelor înseamnă a ajunge la dezgust de viață. A dovedit aceasta școala micilor socratici, în speță școala cirenaică al lui Aristip din Cirene, care a propus cultivarea în mod absolut a plăcerii, drept calea spre fericire. Dar s-a dovedit de urmașii acestuia, ca Hegesias, că plăcerea nu este calea spre fericire, ci dimpotrivă provoacă dezgustul de viață și induce implicit dorința de sinucidere. A te lăsa dominat de dorință înseamnă a comite ceea ce vechii greci.
numeau hybris. Hybris înseamnă lipsă de măsură. A comite hybrisul era echivalent la vechii greci cu pedeapsa divină, cu sancțiunea aplicată destinului.
A alege între dorința de-a avea și a fi controlat de grupul mafiot înseamnă inerent a renunța la libertate , a deveni sclavul acestuia. A apăsa pe pedală cu riscul accidentului ,din dorința de a câștiga timp e un risc care te poate duce spre timpul etern. Așadar în cazul acestor extreme pe care le-ați propus totul depinde de înțelepciunea și luciditatea cu care privim viața. Inerent omul tiranic va alege bogăția și controlul mafiot și implicit riscul timpului etern. Dar în această situație el este ignorantul de care v-am vorbit care alege ceea ce dorește și nu binele. Binele ține de calea de mijloc a rațiunii.

Ce este iubirea?
Se vede că ești la vârsta întrebărilor, dacă pui o asemenea întrebare ? Cine o cunoaște nu-și pune întrebări, cine o cunoaște o trăiește pur și simplu. Cine n-o cunoaște, hm! se spune că degeaba a făcut umbră pământului, că în ultimă instanță adevărata trăire a scurtei noastre vieți este iubirea.
Iubirea e acea insuportabilă stare psihică când cel îndrăgostit simte că fără iubit sau iubită, nu poate să trăiască, simte cum se sufocă deși aerul îi prisosește. E ca și cum ar trăi pe înălțimile Himalaiei sau scufundat în apă ,,Nu pot să trăiesc, nu pot să trăiesc defel!\'\' , așa a simțit iubirea cel care a compus Sonata lunii. Poate că din această chinuitoare dramă al lui Bethoven s-a născut Sonata lunii.
În general, geniile care o trăiesc cu asemenea intensitate o sublimează în memorabile creații spirituale. De ce întrebarea vine de la o fată? Însăși natura femeii e iubirea, femeia e predestinată genetic iubirii, iubirea există în stare latentă în orice femeie, ea nu trebuie să-și pună întrebări , ea o trăiește pur și simplu.
Marea problemă însă, pentru femeie nu este a cunoaște iubirea, ci a trăi iubirea. A cunoaște iubirea e treaba unui bărbat ajuns filosof . Dar pentru o femeie iubirea esența cunoașterii e trăirea iubirii, adevărata ei cunoaștere nu se poate afla decât prin simțuri și nu prin spirit. De aceea femeia ca să cunoască iubirea are nevoie de un Zburător, ca acela al lui Ioan Heliade Rădulescu, de un Zmeu sau un Făt-frumos ca să-i activeze ceea ce crește și se amplifică latent în ea, de un prinț care s-o trezească din somnul rațiunii și să-i aprinde dorința devoratoare până la uitare de sine când se va dărui delirului iubirii. În fiecare femeie există o frumoasa din pădurea adormită.

A treia cale este în exemplele prezentate - analiza rațională care impune limite concluziilor extremiste. Socrate a propus în urmă cu peste 2400 de ani calea de mijloc, drept calea rațiunii - inspirat de dictonul de pe templul din Delfi - Nimic, prea mult!
Nimic prea mult în judecățile noastre sociale,morale, filosofice , metafizice. A ne îndrepta judecata spre o extremitate sau alta, face ca adevărul pe care îl descoperim să fie în realitate o gravă eroare.
Ca spre exemplu extrema dreaptă - fascismul, mișcarea legionară sau extrema stângă - comunismul, care a fascinat cu adevăruri-iluzii, în care mulți au crezut ca într-o grădină a raiului - dar s-au dovedit în realitate un infern social.
Calea de mijloc e cea a rațiunii. Ea se impune ca primă cale în praxis-ul nostru de fiecare zi, și nu ca o a treia cale. A treia cale poate fi una din cele două judecăți extremiste. Se poate dezvolta conceptul ,,calea de mijloc\'\' drept o cale pozitivă a gândirii umane în raport cu extremismele de genul necesitate-libertate, determinism-liber arbitru.
Lumea noastră este programată să funcționeze la marginea haosului. Programarea impune o anume necesitate, dar fiind o programare la marginea haosului, avem și suficientă libertate, suntem determinați genetic, conform genomului impus de părinții genitori, dar prin informația dobândită avem și liber arbitru în gândire și opțiuni. Pentru opțiuni cât mai realiste avem nevoie de cunoaștere. Cu cât omul cunoaște mai bine realitatea cu atât el va opta pentru calea de mijloc în luarea unor decizii corecte. Ignorantul alege totdeauna ceea ce dorește, nu ceea ce e bine.
Viața însăși trebuie să fie o cale de mijloc, între muncă și joacă(distracție), între activitatea intelectuală și cea fizică(sport). De regulă ne abandonăm lenei și fizice și mintale. Vechii greci aveau un concept de justiție imanentă pentru cei care își asumau acțiuni și comportamente fără măsură - hybris-ul. Pentru aceia care comiteau hybris-ul era de așteptat pedeapsa unei instanțe providențiale. Și toți cei care au comis hybris-ul, spun vechii greci, au fost pedepsiți – Aiax Telamonianul care a fost înfrânt de Ulise. Trufia l-a făcut să nu accepte înfrângerea, astfel că furia oarbă l-a făcut să înnebunească. Oedip și-a scos ochii, el care dezlegând enigma Sfinxului a devenit un vanitos, n-a reușit să-și dezlege propria sa enigmă – astfel că din vanitate și ignoranță( să va observa că cele două sunt nedespărțite) și-a ucis tatăl și s-a căsătorit cu propria sa mamă.
Vă mai citesc cu plăcere.

Excelentă viziunea asupra iubirii.,,Cum aș putea scrie despre tine dacă până și atunci când te privesc mă regăsesc tot pe mine?\'\'În Cheia iubirii, ca și în eseul Despre sufletul pereche, asemenea, văd iubirea - o asemănare în oglindă, o regăsire a eului în celălalt.
Să amintesc că încă de la Platon cetire se știe că ne năștem fiecare androgini: bărbatul este doar două treimi bărbat și o treime e femeie, iar femeia este doar două treimi femeie și o treime e bărbat. Prin urmare când ne îndrăgostim suntem atrași de propria noastră imagine ascunsă în celălalt, în acea treime din celălalt.

Cheia iubirii

În tine, eu mă iubesc pe mine!
și tu la fel, în mine, te iubești pe tine!
în mine e ,,anima\'\' ta, în tine, al meu ,,animus\'\',
iubirea e un plus, dar este și un minus.

Imaginea femeii hipogrif e memorabilă! Dacă nu te superi am s-o ,,fur\'\'. Ar trebui și cei mai tineri să fure câte puțin din Mariușa hipogrif, dar poate că ei visează la grifoni. Că sunt mai la modă în ziua de azi. Și sunt prea grăbiți să-i încalece!
Zile senine!

Cine-i Mariușa? E din tată rus și mamă moldoveancă? E de dincolo de Prut? După numele Mariușa așa se pare. În toate scrierile nu i-am văzut fața. Pare mai mult o umbră sau o umbrelă. O umbrelă de vreme rea pentru Franz. Oare așa sunt toate fetele cu adevărat îndrăgostite - umbrele de ploaie pentru băiat? Dar pe vreme bună băiatul lasă umbrela de ploaie uitată undeva în casă.
În peregrinările sale( un băiat, un bărbat e mereu activ, e mereu în peregrinare, spre deosebire de fată care este mai pasivă, mai statică, mai puțin activă, deci mai casnică) poate afla o umbrelă de soare care să-i apere de vipie bastonul de fildeș. Sunt curios să văd ce destin i-ai pregătit Mariușei? După câte am înțeles Franz e un literat. Hmmm!A fost o vreme când fetele alergau după oamenii de spirit, acum aleargă mai mult după Costoix, cel cu vilă și mașină. Dar poate Mariușa e o fată deosebită, poate ea chiar trăiește iluzia iubirii.
Soare și floare în suflet!

Adriana năzdrăvana. Cum te-ai dat de trei ori peste cap și te-ai metamorfozat în mascul român și cum i-ai tras-o rusului românește. Ioi! Da\' ce masculi(ri) suntem noi românii s-a văzut în al doilea mondial când am întors armele. Ungurii și-acum râd de noi că suntem cu luntrea în doi curi. Apropo, ceaiul național al rușilor e sunătoarea? Sau e vodca? Că acum pun de-un samovar.

Aveți dreptate să-i invidiem pe nemți. Sunt dezinvolți în tot cea ce fac. Între Berlin și București este o distanță cosmică de civilizație, care induce cetățenilor berlinezi acele privilegii de siguranță morală, de confort psihic, o stare generală de bine; atsa îi face să fie dezinvolți. La noi chiar și-n capitala culturală a românilor ne simțim crispați. E o stare de disconfort psihic stradal care se repercutează și-n intimitatea sacră a apartamentului. De aceea noi și când facem dragoste, o facem crispați. Aș evada în acel spațiu gotic dacă aș putea, să simt că ordinea nu este o îngrădire, ci o libertate mai mare.