Costoix

Sunt în tren, m-am despărțit cu greu de Mariușa dimineață la ora trei; fără să mă uit pe fereastră din vagon, am simțit cum se topea în urma trenului, mică și tristă, speriată ca un pui rămas singur pe lume. Ploua și ea tremura dând vina pe frig, umezeală și întuneric, dar amândoi simțeam ce se întâmpla de fapt și ne-am liniștit stând îmbrătișați, ascultând vocea robotului care anunța trenurile, întârzierile, regulile gării, ora exactă și previziunile meteo pentru ziua în curs. Mariușa se micșora în brațele mele, se lipea de mine cu disperare, încercând să se ascundă, învinovățind mereu ora dimineții și ploaia pentru fiorul care făcea să trepideze întregul peron și pe care doar noi doi îl simțeam. “Fii cuminte Mariușă dragă… uite, îndată mă întorc la voi, iar până atunci tu și Lizi veți avea frumos grijă una de alta…” Ea se strângea lângă mine tot mai mult și nu spunea nimic. Gara a fugit, pădurea și tunelul au înghițit trenul. Am închis ochii și-am plecat în mine, să mă așez pe “banca noastră”, s-o mângâi pe genunchi prin rochița ei subțire și s-o privesc, s-o absorb în mine pe Mariușa, când glasul celui de pe bancheta din fața mea mă strigă și mă smulge din amintire. “Franz omule, tu ești? Unde mergi?”. Costea, colegul meu de bancă din liceu (aspirant detectiv care-și spunea “Costoa” și se semna “Costoix”, pentru că i se părea că sună intrigant), singurul “cel mai bun prieten” avut vreodată, martorul tututor zilelor mele adolescentine, al vacanțelor și-al plimbărilor mele îngândurate: pe-atunci el era cel care mă “scotea la lumină” din negurile mintii mele, mă “reanima” cu un vin fiert sau cu o bere într-o “halbă rece asudată”. Cu timpul Costea (ca și ceilalți din grupul nostru) a devenit un ghimpe, o prezență incomodă, a cărui poftă de viață mi se pare mai mult un teribilism tardiv prost gestionat, un amalgam personalizat de ignoranță și nesimțire, cu o scânteie fals misterioasă de “știe-tot” în ochi. N-am reușit niciodată să răspund coerent când am fost întrebat (cu sau fără vreo urmă de ironie) “ce mai face gagica aia a ta, Franz?”. Ce-aș putea răspunde? Nu sunt în stare să-i asociez Mariușei termenul de “gagică” și asta nu e din cauză că aș fi pudic, prețios, “intelectual” cu idei preconcepute, ci pentru că - simplu de tot - Mariușa NU e “gagica” mea. Cred că n-am avut niciodată o “gagică”, de fapt. Sau poate da? Se poate spune că fata pe care au plătit-o amicii să se dezbrace la petrecerea mea de la 18 ani mi-a fost gagică timp de 3 zile, când m-am simțit prost pentru ea și-am încercat s-o scot de acolo și s-o duc la spital, pentru că era aproape în comă alcoolică? Am fost apoi încă de două ori s-o vizitez în salon (acompaniat de fluierăturile pline de subînțeles ale amicilor), să-i duc apă minerală și napolitane și s-o întreb cum se numește și am fost îndepărtat de lângă pat cu: “și tu ce puii mei mai cauți aici, n-ai înțeles cine sunt?”. Cred că da, ea s-ar potrivi în concepția prietenilor mei cu termenul de “gagică” - acea persoană inaccesibilă, de sex opus, pe a cărei frunte bărbații desenează o țintă virtuală, ca la darts, fata cu “craci mișto” și “țâțe mari” care devine brusc un scop în sine, în momentul în care e văzută la brațul unuia dintre prieteni. Dar Mariușa… Îmi ajunge să-mi închipui că Gelu ori Costea ar saliva gândindu-se la ea și-mi vine deja să-i iau la bătaie, ba mai mult: îmi vine să-i numesc pe toți “hoardă de masculi în călduri”, să-i leg și să-i trimit la bordel, să-și dreagă febra. M-am retras cu Mariușa, am plecat în alt oraș, rărind considerabil întâlnirile cu prietenii mei din copilărie și adolescență; mă întrebam cum de mai suntem încă amici și am ajuns la concluzia că e doar din obișnuință, atâta vreme cât fiecare a evoluat (sau doar unii dintre noi) separat, cultivând mentalități diferite incompatibile. Mi se pare trist să văd cum colegii - foști olimpici - le-au permis creierelor să se reducă la triunghiul alcool-fotbal-sex. “Costea, da, eu sunt.. Bună dimineața, până unde împărtășim traseul?”, am zis cu ochii întredeschiși, încercând să-i arăt omului că nu am poftă să mă descoase și nici să stăm la povești, dar el (ca de obicei) nu ține cont de “semne” și începe să se înveselească și să se transforme în mașină de tocat vorbe, punându-mi întrebări la care tot el răspunde cu entuziasm “păi da, cum să nu, că doar așa a fost și atunci când…”, pe care le acoperă cu altele și tot așa, până când ajunge la întrebarea (care cu siguranță cere un răspuns concret): “și?? Ce mai face gagica aia a ta, Franz? Am văzut că nu se mai dezlipea de tine în gară, cu ce-ai vrăjit-o într-așa un hal?” Mă uit la omul din fața mea în minutul pe care mi l-am rezervat să mestec un răspuns pe măsura minții lui și-ncep să-l “constat” (cum am fi zis noi mai demult, citându-l pe “domnul de sport”, care ne cerea dimineața la opt să-i “constatăm” pe cei “apsenți”): sprâncenele ca două paranteze orizontale i se ridică pe frunte (cu puțină imaginație le văd urcând în vârful capului pe chelia incipientă și alunecând spre ceafă), ochii i se cască odată cu înălțarea sprâncenelor, fruntea i se transformă într-o suprafață de piele cu 6 rânduri de cute identice “de mirare”. E bronzat, are un lanț gros de aur la gât, un canin al vreunui animal feroce frumos montat în aur, agățat de zgarda cu pricina, cămașă de in roz cu broderie descheiată la primii trei nasturi, mâini păroase cu unghii lăcuite, cercel cu diamant în urechea stângă. Încerc să-mi aduc aminte care-i urechea împricinată de “a fi gay” în caz că e purtătoare de cercel… cred că dreapta.. deși cămașa asta roz și unghiile lăcuite…totuși n-are cum să fie gay Costea, tocmai ce m-a intrebat de “gagică” bulbucând ochii. “Mariușa e bine”, îi spun scurt, “a rămas acasă cu Liza”. Vede că nu-i întorc întrebarea și simt cum începe să se frământe, se așează de pe-un picior pe altul, parc-ar sta pe-un preș plin de cuie, ca un fachir. Are ceva de spus, vreo poveste “aventuroasă” și asteaptă să fie întrebat, pentru ca apoi să nu se mai oprească din dat din buze, umplând aerul (și-asa puțin) din compartiment cu detaliile lui obscene. Intr-un târziu începe: “am cunoscut-o pe tipa asta la o agenție de pariuri…” Mă uit la el complet dezinteresat, încercând să nu mișc nici un fir din barbă, pentru a nu-i da motiv să continue. Mă priveste dezamăgit, face o pauză și scoate ziarul financiar din geantă, mă întreabă dacă afacerile îmi merg bine, îi răspund că nu mă mai ocup cu așa ceva, se preface curios (dar văd cum îl roade lipsa mea de interes cu privire la noile sale cuceriri amoroase). Îmi aruncă un “și-acu ce faci?” fără să-și mai ridice ochii din ziar. “Sunt doar scriitor: beletristică în timpul liber, reportaje de război și articole politice pentru job.” După o pauză împăturește nervos ziarul și reîncepe: “Omule, ce-i cu tine, nu erai așa, te-a schimbat gagica asta, ceva de speriat! Haide dom’le, ce dracu’, doar suntem oameni mari acu, sunt și eu un intelectual ca și tine, nu-ți mai e rușine cu mine, am pus mâna și-am citit, am crescut, mi-am făcut firmă, mi-am tras vilă pe malul lacului, am piscină, sunt responsabil, ce pula mea, nu mai suntem la liceu! Am dat-o dracu’ pe curva aia de Milica și-am stat singăl vreun an, nu m-am mai uitat după ștoarfe din alea hapsâne de bani, sunt om la locul meu. Habar n-ai cât te respect, omule, cum ai reușit tu s-o iubești pe fata asta și s-o ascunzi de noi, să n-o murdărim cu glumele noastre prin baruri. Erai cel mai bun prieten al meu, omule, noi doi vorbeam despre orice, ne plimbam ca vulturii prin oraș și tu voiai să mă trezești din prostie, iar eu încercam să te readuc la viață, să te mai scot din cărțile tale, că te vedeam din ce în ce mai galben și mai posomorât, ce pula mea omule, de ce nu mai e ca pe vremuri? Ce s-a schimbat?” Explozia lui de indignare m-a trezit din gândurile mele și mi-a dizolvat scutul în spatele căruia mă ascundeam. Costea e Costea, știu dintotdeauna la ce mă pot aștepta de la el, știu că e sincer și că în fața mea scoate pe masă tot ce are, știu că ține la mine, că mi-e prieten. Zâmbesc și-l întreb, știind că nu mai scap, dar mă simt cumva în largul meu, pentru că îl recunosc și înțeleg că un dinte de lup la gât sau o cămașă roz nu-l schimbă: “Cum o cheamă pe tipa ta, omule? E ceva serios?” Costea e nervos încă, dar se vede cât e de încântat că în cele din urmă “m-a reanimat” și de data aceasta. Își ridică mânecile roz, se scarpină la ceafă și începe să râdă: “Omule, am crezut că te-am pierdut de tot! Fii atent ce fază cu tipa asta…”, de parcă nu ne-am văzut de-o săptămână și nu de trei ani. Are talentul de a fi superficial, de a nu “pune la suflet” nimic venit din partea mea, pentru că are încredere în mine și în faptul că niciodată nu ne vom schimba “de tot”, că întotdeauna vom avea ceea ce mulți caută o viață întreagă și puțini găsesc - faptul că suntem prieteni deși suntem atât de diferiti.