Ce este iubirea?

Se spune că este un sentiment ce te înalță, te doboară, te face om cu adevărat. Dacă nu iubim nu suntem oameni? Ironic este faptul că cei mai mari oameni, poeți, scriitori, nu aveau iubire în adevăratul sens al cuvântului, adică a fi împreună cu cineva, a săruta și a ține în brațe persoana iubită, persoana adorată, care se presupune că simte același lucru pentru el/ea. Dar oare nu au creat ei mai multe opere, pietre filozofale fără a avea toate aceste plusuri în viață. De ce zic plusuri ... Pentru că sunt ironică, pentru că vreau să mă identific cu acele persoane care nu au, vreau sa fiu ca ei. Și de ce? Ca să pot fi ironică desigur. Nu Tudor Arghezi a zis că pentru a crea ceva memorabil trebuie să suferi. Iubirea, implicit fericirea (se presupune că ești fericit/ă alături de persoana iubită) nu poate reproduce în cuvinte/muzică/artă ceea ce trăiește. Ce ar fi dacă toată lumea ar începe să facă acest lucru. Pai am trăi in ceva foarte diferit. Cel puțin mie așa mi se pare. În primul rând am fi triști, am gandi foarte mult (lucru care mi se pare bine), am fi mai conștienți de lucrurile pe care le facem celorlați. NU ți se pare o lume mai bună? Sau cel puțin începutul (premisa) unui viitor mai luminos de sumbru (dacă am fi toți triști). Și ce dacă am fi trști. Nu e chiar așa de rău precum pare. Nu e așa tot timpul. Așa vreau eu să cred. Ai auzit vreodată de melancolie cronică? Nici eu. Să fiu sincer nu știu dacă există ceva ce nu poate fi cronic. Oh, da, chiar și prostia umana e cronica și e molipsitoare de asemenea. Cu cât stai mai mult printre ei cu atâta te îmbolnăvești mai repede. Dar haide să revin la ceea ce ne doare pe noi toți și nu se numește prostia (dacă ești norocos scapi de ea). Ah, da, iubirea. Câte cântece nu s-au scris despre ea, pasăre măiastră, câte nu s-au făcut pentru ea. Pentru cei care o să aibă un moment „evrik”, de „ahaaaaa”, mă bucur pentru ei. Însă pentru ceilalți sper că sunteți mai norocoși, sunteți iubiți vă doresc „casă de stâncă” (glumesc). Adevărul este că nici eu nu știu ce este. Dacă aș sti nu v-aș mai intreba pe voi. Am iubit? Normal că am iubit, cine nu iubește? În acest caz vă întrebati: „Păi și cum adică nu ști ce este iubirea dacă ai iubit?”. Mi se pare corect să vă raspun la acestă întrebare. Vă îndreptățesc, deși nu îmi face plăcere să îmi aduc minte de cele petrecute. Câteodată mă simt ca și cum aș fi iubit o vedetă din acelea numite „starlete”, „dive”, dar nu vreau să fie o poveste scurtă. Vreau să va țin cu mâinile lipite de carte, să savurați fiecare cuvânt precum o esență diluată, delicioasă, ce te face să vrei mai mult. Cel mai potrivit cuvânt este ambrozie. Vreau să fiu ambrozia ta! Vreau să fiu ambrozia ta! Când a început, a fost un început liniștit, timid, plăcut. Nu a fost iubire la prima vedere, nici a doua. Nu l-am obligat să treacă de două ori pe langă mine. Deși el a insistat acest lucru până când l-am observat. Dacă bine țin minte era o zi de toamnă. Cam ciudată. Nu, nu au aterizat extratereștrii și oamenii au capitulat în fața puterii lor, dar nu înainte să poarte o luptă îngrozitoare împotriva lor. Nu nu. Era doar o zi liniștită de toamnă, dar mai caldă decât deobicei. țin minte că purtam tricoul meu preferat roșu cu emblema „The Rolling Stones”, ce-mi plăcea tricoul acela. Dacă ți minte în vechiul cartier era un parc tare slab amenajat, dar destul de mare (cel puțin nouă așa ni se părea) în care era doar cate un lucru din fiecare, o singură hintă, un singur balansuar. Și nu, nu eram copil, eram deja mărișor, și eram și înalt pentru vârsta mea. Câteva zile mi-au trebuit să-mi dau seama de cât timp ma ști tu și de cât timp te cunosc eu. Ai dreptate. Nu sunt atentă, sunt aiurit. Dar mă simt mult mai bine acuma știind că nu s-a pierdut nimic din ceea ce simțeai (parcă știai că într-o zi am sa simt și eu la fel) ci din contră, s-a mărit și va mai crește. Prima întâlnire a fost „să te miros” și mi-a plăcut, iar astfel am avut a doua întâlnire. Ce plăcut să simți că iți este dor de cineva. Nu, nu ma înțelege greșit. Nu faptul în sine, că iți place sa-ți fie dor de cineva, ci faptul că și-a făcut loc în așa fel încât îi simți lipsa. Astfel mă declar fără șanse, am să mă îndrăgostesc (dacă și el este de acord și simte la fel, nu sunt sado-maso să-mi facă plăcere să fiu lovită în mândrie). Povestea noastră a început, am zis poveste? M-am exprimat greșit, dar din lipsă de alte sinonime am sa las cuvântul „poveste”, mi se pare nepotrivit de potrivit. Să mă fac plăcută sau nu? Încă nu m-am hotărât dacă o să mă placi sau nu. Dar nu cerșesc nimica, cum fac alți scriitori. Nu vreau măreție, nu vreau faimă, ce vreau eu este recunoaștere, iar asta îmi poți oferi. Rămâi cu mine, îndură și ai să ai la sfarșit satisfația gen :„Da, a avut dreptate.” Sau nu o să ai nici o reacție și ai pierdut ceva timp, timp în care în loc sa mă citești ai fi putut să faci mult mai multe lucruri cum ar fi cele pe care le faci tu deobicei, eu de unde să știu ce faci tu deobicei. Dar când sunt singur mă întreb de ce sunt singur. Ce am făcut? Nu mai pot să fiu subiectivă. M-a molipsit și pe mine. M-a prins precum într-o dulce capcană din care nu vreau să ies, ma rog să nu ma trezesc pentru ca acest vis să devină din ce în ce mai frumos, să creasca, sa fie bine. Să fie bine. Asta vrem cu toții! Cine a zis că omul e precum o trestie mișcată de vânt a știut el ce zice. Să nu zici că nu ai pățit sa te gândești la tot felul de lucruri dacă nu ai vești de la cineva, genul de gând: „Oare ce face? Cu cine este? Se gândește la mine? Oare de ce nu sună? Oare de ce nu dă nici un semn că e bine și se gândește la mine?”, iar dacă nici după aceste întrebări nu primim nici un semn. Intervine ”resemnarea nervoasă”. Ce este ”resemnarea nervoasă”, în afară de faptul că este o frază inventată de mine, explică sentimentele noastre contradictorii în care ne aflam. Într-un fel ne dăm seama că precis are ceva foarte important de lucru și nu poate să-și întrerupa concentrarea, iar pe de altă parte esti nervos pentru că în subconștientul tău dorești să fi mai important decât ceea ce face el acuma. „Da, asa este.” Trebuie să te avertizez, pentru o ultimă dată. Cele ce vor urma sunt sau nu sunt pe placul tău. Poți să mă citești și să mă urăști, să consideri că a fost o pierdere de timp. În cazul în care te întrebi dacă sunt femeie (fată) sau bărbat (baiat). Raspunsul meu la acestă întrebare este simplu și pe măsura puterii mele. Nu sunt nici nici. De unde vine un capitol nou: „Cine sunt eu?”. Aces lucru ai să-l aflii în cele ce vor urma. Cine sunt? Eu! Eu sunt nimeni dar cineva. Mark Twain spunea: „Dacă nu ar fi greșeli jumătate din noi nu am mai fi pe lume.” Acesta sunt eu. O greșeală pe care o facem toți. Sunt un cinic naiv. Sunt gândul tău cel mai întunecat, doar un vis ca oricare alt vis. O reverie ce te face să mă iubești oricât de improbabilă aș fi. Mai simplu ar fi să zic că sunt o întâmplare, neînsemnată, gândită și răsgândită pentru semnificații ascunse. Da, asa sunt eu. Nu am susținut că aș fi ceva bun. Am zis doar că sunt ceva rău de bun. Dar dacă sunt nimeni cum de exist? Exist pentru că mă vrei fără să ști. Fără curaj am pornit Hai curaj bătrâne. NU ai de ce să-ți pui piedici chiar acuma, chiar în felul acesta. Pur și simplu nu se merită. Ah, am si uitat. Ești încă aici. Mă bucur că ai continuat să fi lângă mine. Tocmai mă certam cu Curaj. Nu, nu e desenul acela animat „Curaj, cățelul fricos” (în varianta în care l-am văzut eu era „Courage the cowardly dog”). Stai liniștit. În cel mai rău caz am de gând să filozofez cu tine despre iubire sau curaj sau despre ce mai vorbim în restul capitolelor. Dar stai liniștit, nu am să fac așa ceva. M-aș plictisi și eu. Chiar și eu mă plictisesc. De exemplu, zilele trecute, se certau doi, să mă gandesc cine a caștigat, a da, nici unul. În orice caz, vorbeau despre nu știu ce fată. Cât de bine arată ce parți anatomice are și ce ar face ei, precum și de natura discutabilă a dînsei de parcă era varcolac sau ceva asemănător. Moment în care am văzut șansa și am introdus în discuție ce fel de personalitate are. Moment în care, nu trebuie sa vă zic că totul a decalat într-o ceartă despre „pureci”, lucruri neînsemnate. „Purecii”, cum îmi plac mie să le zic, sunt micile gesturi, felul cum privim o persoană, unde ne uităm când acesta ne vorbește, fie că e interesant ceea ce vorbește sau nu. Aceștia sunt „purecii”. Ai observat vreodată, când începi să cunoști pe cineva și o apreciezi, te uiți în ochii ei sau la felul cum se exprimă ea fără cuvinte, de parcă ai vrea să absorbi fiecare mișcare? Sau de felul cum urmărești fără sa vrei fiecare șansă pentru a o atinge? Ar trebui să mi se pară ciudat acest lucru? Nu mă înțelege greșit, în caz că asta te întrebi, nu faptul în sine e ciudat, pentru că e perfect normal când îți place de cineva, ci faptul că uneori nu observăm, deseori nu observăm. Vulnerabil Mereu m-am întrebat cum poate ceva atât de vulnerabil, de maleabil, solubil, precum o floare ce stă în vază, să fie trăit cu o asemenea intensitate. S-ar zice: „Pe cât de mic, pe atâta de neînsemnat.” Pe cât de ușor de distrus, tot atâta de nehotărât și de gândit. Să ne imaginăm că suntem un arțar, vine toamna pe neașteptate (deobicei așa ne îndrăgostim, pe neașteptate) iar noi trebuie să ne pregătim, să ne „transformăm” pentru că altfel nu avem cum să supraviețuim. Ciudat, mie îmi place să spun „te iubesc, dar nu te iubesc”, e ca și cum ai iubi pe cineva dar nu ai cum să ști ce fel de persoană este decât cănd ajungi să-l cunoști. Însă, ca să nu zic dar, nu ai cum să cunoști caracterul de la început. Să iți zic o chestie. Dacă vrei să ști cât de mult „meriți” o persoannă îi dai drumul. Dacă vine înapoi la tine e al tău, însă dacă nu vine, nu ai pierdut în fond nimica. Mândria este cea care te oprește din a-ți da seama de „cuceririle” tale adevărate. Oare cât din tot ceea ce facem este făcut din „interesul” Mândriei? „Nimica nu este veșnic precum nimica nu durează mai mult decât iubirea.” Nu pot să-mi dau seama cine a rostit acest citat. Cât timp facem un lucru fără interes e iubire? Unde trasăm linia între noi și lume? Asta mă face pe mine să mă gândesc. „Limita dintre nebunie și lumea reală a devenit din ce în ce mai subțire, sau mi se pare mie?” Precum nebunii, ne trasăm, ne colorăm, propria lume. O țesătură fină de minciuni pe care noi le credem devin adevărate. Acest lucru este valabil și în iubire. De aceea este vulnerabilă. Cel mai greu lucru este să fi sicer cu tine. Cel mai ușor lucru este să fi sincer cu cei cărora nu le pasă. Lucru pentru care ne este mai ușor să vorbim cu oamenii străini, să ne confesăm. Să nu-mi zici că nu ai pățit așa ceva! Indiferent dacă mă iubești ... Indiferent dacă mă iubești sau nu eu te iubesc pe tine, chiar dacă nu cu aceeași intensitate cu care te-aș fi iubit dacă ar fi fost reciproc. Respect, nu are nimica de a face cu ceea ce eu simt față de tine. Faptul că te vreau nu are nimic de-a face cu iubirea. Ah, am ajuns în locul „magic”, exact unde am vrut să te prind. Cum adică nu are nici o legătura cu faptul că mă iubești sau nu. Ce ușor se ajunge la dorință, plăcere fără plăcere adevărată, satisfacerea dorințelor carnale (animalice). Da, orice animal poate avea dorință. Ceea ce ne face diferiți față de ei în acest capitol este sentimentul de apartenență, de posesiune în actul de iubire. Aici nu mă refer la sex. Nu a fost niciodată vreo referință la actul sexual. Se zice că oamenii au imaginație, chiar și noi, cei care zicem că nu prea avem. Se pare că nu ne mai putem ascunde sub acestă piatră, cel puțin față de noi înșine. Măcar am ajuns undeva, am evoluat un pic față de momentul în care ai pus mâna pe mine și ai început să ai o conversație cu esența mea. Esența mea care se află în aceste pagini, care se dezvăluie încet în fața ta și are o „evoluție spirituală” atașată de a ta. Viața e precum viața teatrului. Fiecare mișcare are o consecință. Scapă un oftat și se va întoarce împotriva ta, scapă un zâmbet și te va condamna de superficialitate. Teatrul e precum un drog. Cu cât guști din el mai mult cu atât ai nevoie de o doză mai mare pentru a ajunge la același nivel de extaz. Precum povestea noastră se continuă, așa vom continua și noi să mărim doza de extaz. A fi sau a nu fi Marele Shakespeare, în Hamlet, se întreabă retoric: „A fi sau a nu fi?” Aceasta e și întrebarea mea. Nu, nu despre viață, sau despre iubire. Ci despre felul cum te dezvălui părticică cu particică unei persoane, observi cum reacționează, iar de aici calculezi dacă să te riști sau nu cu iubirea acesteia sau nu. „Să mă mai întâlnesc cu ea dacă i-am dat idei că îmi place de ea dar nu sunt sigur de ceea ce simt, de ceea ce vreau cu adevărat. Dar oare ea mă place?” Nu sună bine ce am zis, asta pentru că sunt gânduri, dar hai să le analizăm un pic, să scoatem ceva ce am putea înțelege. Pentru început, frica, întrebarea perpetuă care îți răsună în cap: „da sau nu?”. De fapt ce ne deranjează este să ne dezvălui, pe noi, așa cum suntem. În alte cuvinte să lăsăm garda jos, mai ales că am pățit-o. Normal că nu vrei să se întâmple din nou, la ce mă refer? Mă refer la faptul că ai să te îndrăgostești și ai să fi dezamăgit de persoana iubită, cine știe din ce motiv. La asta mă refer. Unde ajungem până la urmă? Exact la locul de unde am pornit. Parcă totul se leagă. Iar dacă ajungem exact în locul de unde am plecat când ajungem la un rezultat „palpabil”? Răspunsul care ne macină. Sunt nebun sau lumea e nebună Mi se pare doar mie sau și ție? Dar lumea începe să fie din ce în ce mai ciudată. Cât de ciudată? Cum adică ciudată? Lasă-mă să-ți explic. Presupun că ești în temă cu valorile arhaice ale unei societăți cu o cultură medie. Asta ca să nu ne complicăm cu oamenii „plini” de cultură. - Dacă am nevoie de o îmbrățișare? Unde ești? Dacă îmi lipsesc pupici? Ce faci? - Suntem oameni mari, cred că ne descurcăm. Ce poate fi mai frumos decât o viață frumoasă? Concluzând tot cu o întrebare: „ Ce e cu atâtea întrebări?”