Anton Vasile

Așa aș numi eseul dumneavoastră dacă îmi este permisă această apreciere. Uitarea își pune încet-încet rugina peste existența comunistă. Istoria trăită și uitată e ca o cetate părăsită : cade în ruină și e năpădită de buruieni. Fiecare din cei care am trăit în epoca tenebrelor avem o ,,istorie’’ trăită, o dramă fizică sau o tragedie sufletească. Să nu le lăsăm pradă ruginii neuronilor și uitării! Trebuie s-o spunem în jurnale, în eseuri, în memorii, în scrisori către fii noștri! Ca învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Trecutul trebuie să fie învățătură pentru inima și cugetul urmașilor noștri : altfel istoria se repetă. Eseul dumneavoastră despre epocă tenebrelor mă incită la lucru. Amintirile din epoca tenebrelor, vorba unui cunoscut șlagăr, mă chinuiesc… Și eu simt nevoia să mă spovedesc cuiva despre existența mea comunistă.

Să-i spunem romanul-terorist ? Romanul actual asta pare să trateze cu predilecție ,, ,,universuri semantice’’ care terorizează conștiința. Să-i spunem roman-apocaliptic? Se observă la occidentali , îndeosebi la francezi o fascinație acută pentru tema terorii asasinatului. Cartea lui Virginie Desperentes, Trage-mi-o este un scenariu de film în manieră americană (francezii se dau în vânt pentru cultura de peste ocean – dovada , un anume filosof francez a fost nevoit să-și americanizeze titlul unui studiu pentru a fi citit de francezi). Aproape toate romanele de succes ale scriitoarei Amélie Nothomb, au aceeași temă - aceea a asasinatului: Sabotaj din iubire, Igiena asasinului, Cantinarele, Atentat, Cosmetica dușmanului. Dar este posibil ca această schemă tematică a asasinatului să nu prindă încă pe câmpia mioritică, deși moartea violentă fascinează psihicul în toate culturile lumii. O lume din care a dispărut lupta pentru existență e o lume a plictisului; o astfel de lume experimentează fisting-ul existențial la hotarul dintre viață și moarte , starea de tranziție dintre cele două lumi, fără să mai aștepte finișul vieții ca în Cartea de la San Michele; e o experimentare a actelor spontane și naturale.

Metafora și metonimia nu rezolvă problema sensului literaturii post, post-moderniste. Nu pune punctul pe (i) și nu indică direcția. Nu e de-ajuns transluciditatea în locul transparenței fosilizate postmoderniste. În locul scriiturii-chihlimbar trebuie propus ceva, o soluție generată de curentul actual, nu doar de translucidul textului. Americanii, la care dominantă e filosofia pragmatică , nu doar descriu fenomenul ca europenii, ei găsesc mereu o soluție practică, teoriei. Dacă se poate vorbi de un anume sens de mers al literaturii sunt posibile două căi: prima, calea literaturii ,,profesionalizate’’, ,,elitiste\'\', afirmă unii, adresată ,,avizaților’’ trecuți binișor de treizeci de ani , compusă din romane ample și trilogii; a doua cale, nano-literatura ce se adresează amatorilor, dar mai cu seamă tinerilor de până la treizeci de ani care nu au timp pentru divagații naturaliste sau filosofice . Prea multă informație ,,inutilă’’ te face să arunci cartea cât colo. Un roman degetar și digital (cu o temă schematică și un număr maxim de o sută de pagini) în care se poate concentra o felie de viață punk , raggae sau rock ar putea fi o soluție. Copii internetului au nevoie de trăiri explozive , nu maladive. Epoca melancoliilor romantice a murit; probabil odată cu Suferințele tânărului Werther. E posibilă o hibridizare a genului literar, cum s-a mai întâmplat; literatura ar putea să evolueze spre poemul-eseu, romanul-scenariu, drama-act și poezia-spectacol muzical. ( O posibilă inițiatoare a romanului-scenariu o găsesc în autoarea Amélie Nothomb, cu o sumedenie de mini-romane scrise, la noi, Felix Nicolau cu Tandru și rece). De aceea nu cred că paraliteratura e viitorul unei religii. Cu simpatie. VA

Dacă traducătorul nu e trădător ( se știe că orice traducător e trădător), atunci a afirma despre un eseist al veacului al XIX-lea că e penibil și manelist , doar pentru că recomandă ca scriitorul să scrie cu inima, adică cu sufletul ( ”Cel care își ascultă inima, în loc să asculte hărmălaia de la piață, și cine are curajul să răspîndească învățătura pe care o are de la inimă este tot timpul original. Sinceritatea este sursa oricărei genialități și oamenii ar fi mai ingenioși dacă ar fi mai morali.” ), mi se pare o aroganță de care numai omul nou , adică modern sau post-modern și-o asumă orbește. Legătura dintre inimă și creier e ca legătura dintre bărbat și femeie. Cum legătura bărbat - femeie procreează, la fel legătura inimă-creier creează. Socrate spunea că el la nimic nu se pricepe mai bine decât la dragoste. Și Socrate a fost primul raționalist al lumii. Există o logică a iubirii , spune Dalai-Lama . Și eu cred că această ,,logică a iubirii’’ generează înțelepciunea și implicit creativitatea. A spune despre un eseist al veacului al XIX-lea că ar fi penibil și manelist, e la fel cum ai spune despre Platon că e penibil și manelist privit de pe culmea aroganței filosofiei veacului al XXI-lea. Într-un interviu pe TVR Cultural, Andrei Cornea a fost întrebat ce carte ar recomanda cititorilor; el a propus un autor al veacului al XIX-lea , anume pe Fustel de Coulanges care a scris Cetatea antică. Nu cred că trebuie să fim atât de refractari la propunerile unor gânditori trecuți, dacă nu vrem să fim noi înșine penibili.

D-le Anghel Pop. După ultima critică a dumneavoastră aș putea spera că putem dialoga în mod elegant. Totuși între diletantism și superficialitate, nu este doar o deosebire de nuanță semantică, ci o diferență caracteristică. Altfel unul dintre ele ar putea fi înlocuit cu celălalt.

Adevărata caracteristică a superficialului este starea insului care nu poate iubi decât la modul superficial. El nu iubește autentic decât pe sine. Hitler s-a iubit doar pe el însuși. Megalomania îl trădează. Incapacitatea de a iubi ceva sau pe cineva în mod autentic, în afara de sine, îl face pe orice omul superficial să fie tiranic. Omul tiranic nu are iubire pentru umanitate, ci doar ostilitate. Hitler a cumulat întreaga energie a urii împotriva umanității.

Nu vă place, nu deschideți pagina cu Mama Omida! Eu n-am băgat-o în seamă și nici nu știu de existența ei. E doar un mijloc de supraviețuire pentru revistă. Am fost un mare cititor al revistei Știință și tehnică, dar din păcate n-a supraviețuit bombardamentului revistelor pentru ,,babe coafate.’’

Dacă aveți convingerea că scrierile mele sunt doar o pierdere de timp atunci îmi cer scuze , dar având în vedere afirmația dumneavoastră , anterioară ,,că am potențial’’, m-am gândit să mai încerc astfel de încercări și să vă cer să vă mai pierdeți din timpul prețios cu încercările mele. Mai am mult de învățat și, sincer dialogând , criticile dumneavoastră îmi sunt de un real ajutor. Cu simpatie!

Ce nu au bărbații și au femeile? Ce le face pe femei mai puternice decât raționalii bărbați? E ceva ce nu posedă bărbații, în pofida capacității lor mintale! Intuiția! Intuiția feminină se avântă dincolo de rațiune! Iar această intuiție e generată de iubirea pentru care femeile au fost predestinate. Numai iubirea poate ,,ridica\'\' o casă sidefie. În inima fiecărei femei există totdeauna speranța unei case de sidef! O poezie reușită.

Mulțumesc de semn. Am, că mă doare! Că Occidentul arogant și aritrocratic ne consideră ,,ruda cea săracă.\'\' Că noi le dăm apă la moară. Nu spun mai mult, nu-mi mai dezvălui toate ofurile ca să nu mă trezesc la offTOPIC!

(Sfântul Anton de Padova protectorul familiei și al copiilor)


Ah, sfinte-Antoane, cu un pas, în urmă ai rămas
Căci eu pe sfântul Petru l-am dus puțin de nas...
Acum noi doi urcăm muntele-nalt, mereu la pas
Dar drumul e plăcut, când mergi către Parnas...

(Sfânta Virginia - Trâmbița lui Dumnezeu)


E drept că am rămas în urmă, cu un pas ,
Dar singur vreau să urc până-n Parnas!
De ce în doi, mereu numai în doi?
În doi nu faceți oare pasul înapoi!

Stiu bine că drumul este foarte lung.
Dar și-un măgar mă poate duce-n spate
(Virginia Popescu)



Măgarul pentru munte e făcut
Dar, de va simți în spate, o virgină,
Nici un pas, pe munte, nu va fi trecut,
Încăpățânat, cum este, îți va găsi pricină.
Mai bine urcă singură-n Parnas!
De nu, pe un măgar pe care-l duci de nas.

Acum aflai că dragostea-i divină...
Ah, ce păcat că sunt în veci virgină.
(Virginia Popescu)
De urci mereu pe muntele lui Apollo și al muzelor...
Dragostea îl face și pe umil - un zeu;
De dragoste virgină, nicicând n-ai fi rămas,
De-ai fi urcat, ca și TC, mereu,
Pe muntele cu muze , zis Parnas.

Titanic vals! O ce frumoasă comedie de epocă.Oare cu cine a comparat-o d-l Călin Sămărghițan? Cu eseul meu sau cu criticile s-lui Anghel Pop? Am și ținut cont deja de criticile aspre și meritate ale domnului Anghel Pop și m-am străduit să corectez erotile comise. Prin asta mi-am recunoscut vinovăția și mi-am făcut în mod spășit autocritica.

Socrate s-a rătăcit o singură dată. Atunci când a ieșit din Cetate. Când Socrate a ieșit din cetate a ieșit și din Sine, s-a metamorfozat în al doilea Socrate și, a intrat în delir metaforic. Așa s-a născut teoretic Republica. Când a terminat delirul său din Republica, Socrate a realizat că a ieșit din calea de mijloc a rațiunii. ,,Căci dacă am da crezare acestor spuse ale mele, dacă am avea în vedere că sufletul este ceva nemuritor și că el poate primi în sine tot răul, dar și tot binele, ne vom ține mereu pe drumul cel de sus și vom cultiva în tot chipul dreptatea, laolaltă cu chibzuința;[...](Republica 621c). Era un avertisment pe care oamenii din secolul XX nu l-au luat în seamă. ,,Dacă am da crezare acestor spuse ale mele..., Așa se naște o ideologie - dacă dăm crezare spuselor unui sofist. Căci ieșind din Sine, Socrate a devenit un mare sofist și a născut o protoideologie. Orice ideologie ne amăgește și ne iluzionează cu utopicul rai pământean, dar deschide porțile iadului. În absența chibzuinței, drumul spre iad este cel mai dorit, căci este pavat cu ceea ce fiecare om dorește mai mult fericirea raiului. Așa ne avertizase Socrate că amăgitorul, totdeauna, ne însoțește. În secolul XX, Republica a fost pusă în practică, prin două extremisme: cea brună și cea roșie. Este cultura o stare morală existențială. Putem echivala oare cultura cu starea morală a unei generații? Dacă am sădi în fiecare om, mici Socrate, oare nu ne-am rătăci cum sau rătăcit micii socratici - cinicii și hedoniștii? Să fie scrierile actualei culturi - ieșiri din Sine - deliruri ca ale celui de-al doilea Socrate din Republica? Vă întreb ca un inocent discipol, iubitor al lui Socrate.

A iubi e lucrul cel mai mare,
Pentru om e starea lui divină,
De iubești, precum un câine, latri tot mai tare;
De nu iubești…, rămâi pe veci virgină.

O, Eros!
Trimiți voios săgeți în toți poeții;
Ei se îmbată cu poezie, adevăr, și cu absint;
Și caută în stele, iubirile vieții,
Și râzi de ei, că-n poezie mint.
O, Eros ce sadic l-ai străpuns,
Otrava - în săgeată i-ai dat-o lui TC
Din Olimp l-ai coborât și l-ai adus,
Să zac-acasă…, ca plodu-n scutece!

Mulțumesc pentru criticile caustice. Analiza dumneavoastră e o cană de apă rece aruncată în ochi. M-a trezit din beția ideilor. Voi ține cont de greșeli și promit data viitoare să fiu mai puțin criticat de dumneavoastră. Da , scrierile mele sunt prea stufoase, le recunosc această meteahnă a amănuntului și digresiunii. Trebuie să le pieptăn! Și să fiu foarte atent la formulările de limbaj și la gramatică. Veți fi crezând că ,,Un eseu despre eseu’’ este un atac direct la dumneavoastră. Sunteți în eroare. N-am urmărit o astfel de crucificare. Eseul nu a fost cu adresă deși vă vine greu să credeți că n-aș fi avut această intenție. A fost doar o încercare a încercării de a defini eseul și regulilor sale. Dacă n-am reușit, ei bine, vina îmi aparține în totalitate.
Nu contest cultura dumneavoastră . Dimpotrivă , vă apreciez cunoașterea și dorința de a scrie bine. Dar eroarea dumneavoastră constă în aceea că nu vă limitați la scrierea autorului și porniți agresiv spre etichetări care duc direct la atacul la persoană. Am să trec peste etichetări și jigniri. Le consider drept o impetuozitate a tinereții dumneavoastră. Prefer scrima la masa eseistică și mai puțin la comentarea textului.

Evreii sunt maeștri ai mistificării, iar cei care au scris biblia sunt cei mai înțelepți mistificatori. Căci trebuie să înțelegem astfel interdicția de-a nu mânca din pomul cunoașterii: mâncând din pomul cunoașterii binelui și răului oamenii au conștientizat moartea. Aceasta a marcat ieșirea omului din copilăria umană. Copilul nu e conștient de moarte. Nu trebuie luat ad litteram versetul biblic. Mesajul biblic nu este acela că omul ar fi trăit veșnic dacă nu ar fi mâncat, ci că omul n-ar fi avut conștiința morții sale, dacă nu ar fi mâncat din ,,pomul cunoașterii binelui și răului\'\', așa cum copii și animalele nu o au. Atunci de ce acest păcat originar a fost o înălțare și nu o coborâre a omului? ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi cunoscând binele și răul! Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el , și să trăiască în veci. ’’ Facerea (Genesa)3,22 Dacă ar fi fost o coborâre omul n-ar fi ajuns ca Dumnezeu. Și n-ar fi ajuns la pomul vieții ,azi, prin decodarea genomului și descoperirea celulelor stem dacă ar fi fost o coborâre și nu o înălțare. Mesajul textului: să privim înainte cu optimism și nu în trecut cu pesimism e salutar.

Un posibil destin, un posibil scenariu reușit. Nici măcar o ,,sfântă\'\' nu poate rezista unei partide de amor când a întâlnit ,,alesul\'\'. Dar de ce un mexican?

Totu-i deșert,
zise turistul,
privind lumea din vârful piramidei.
Totu-i deșertăciune,
zise psalmistul,
privind lumea din turnul său de fildeș.
Deșertul - e raiul nostru!
zice egipteanul,
trăind aici, in illo tempore .
Postarea ta Dane incită la poezie și visare. La dorința de a evada de pe plaiurile mioritice, în lumea aceea exotică. Să văd piramidele și apoi să mor!

M-ai măgulit alăturându-mă lui Pann,
Mă cred acum poetul de la han;
Stă să plesnească-n mine, mândria-mi mult prea vană,
Iar inspirația-i e gata să rămână-n ,,pană’’.

,,Extraterestrii, oare, in ce categorie intra?!’’ Poate de aici de la întrebarea ta ar fi trebuit să pornească Anghel în construcția eseului. Și-atunci toată admirația..., dar la Cât sex fac îngerii?, hm! n-am căzut pe spate..., că-i departe, e delintatism.’’

Eu cu Anghel n-am nimic,
Doar cu spiritul lui mare,
Însă, dacă-i dau crezare,
El se face tot mai mic.


Ce îmi place la Cocuța,
Că-i gureșă, ca vrăbiuța,
Și-nzestrată e, cu har,
La ,,deșeul literar.’’
Dar te-ntreb acum, fuguța
Oare cine e Cocuța?