Poezia „dragostea” de T.C.

Poezia „dragostea” este o poezie de dragoste. De acest lucru nu ne dam seama din titlu, cum greșit ar putea crede unii cititori, deoarece titlul este unul forte criptic, dragostele fiind de mai multe feluri. Introducerea în poezie este bruscă, cu literă mică și care astfel ne induce în eroare c-un aer serafic. Cele mai minunate în această primă strofă par a fi niște creaturi ale serii, care se joacă cu picătoarea care picură stele lichide. Metafora sugerează sensibilitatea eroului în urma coniacului supt elegant, cu paiul, în timp ce liniștea e-atât de liniștită, că n-are nici o treabă! Impresionat de toate acestea, eroul – poet se autocolează pe sticla ferestrei ( putem deduce că cea de coniac s-a terminat, sau nu, e treaba eroului) și așteaptă efectul exploziilor solare ițite în creier și care coboară cu pocnituri și furnicături în brațe, moment în care începe să-și studieze liniile destinului din palmă, să vadă cât mai are de trăit o asemenea sinceritate bahică. În continuare și-i normal să fie așa, încep să i se agite în cap culorile, moment în care nesimțita ( atât e de liniștită) liniște i se prelinge pe gât, precum ceva mai devreme altceva. Se poate chiar ca poetul să fi vrut să sugereze o senzație de sufocare, știut fiind că eșarfele sunt bune și la așa ceva. Apoi, în poezie urmează un moment istoric. La fix două jumătate noaptea ( mai devreme nu se putea, că încă nu adormiseră toți copiii) , eroul o vede ( parcă, da’ nu-i chiar sigur) pe iubită trăgându-și-o cu concurența, pe care nici măcar n-o iubește. În strofa următoare, el încearcă s-o provoace, propunându-i un pariu, dar păcătoasa de andreea nu pare să răspundă la provocări. Scos din sărite de atitudinea ireverențioasă a fostei, eroul îi dă înainte , atacând-o de data aceasta într-o plenară lărgită, cu toate stelele de pe etichetă, încât, vai de steaua ei de fostă, care foste (dar numai după ce devin foste) nu știu altceva decât să sugă tetina sexuală a speciei masculus erecticus. Aici se încheie partea nevrotic- sexoasă a poemei și începea cea filozofico- platonică, în care poetul luptă cu reducționismul păcătoasei și dă-i și luptă și luptă și dă-i, doar, doar, a pricepe individa că dragostea se hrănește cu dragoste. Știind-o mai grea de cap, poetul insistă s-o alimenteze sănătos, deși ea a dă dovadă, de fiecare dată, de bulimie și de faptul că-i place cașcavalul dat prin răzătoare. Văzând cât de greu încep să treacă orele (că nu-i ușor să bați apa-n piuă cu una așa grea de cap), ca să scape elegant de păcătoasă, o lasă cu ochii în soare, provocând imediat o rupere de nori cu pișat, de ne udă pe toți până la ouă! Dacă cititorul n-are așa ceva, ce treabă are poetul?! Concluzia care se ridică în final, ca o cortină, este că dragostea se hrănește cu dragoste, fie ea și pișorcoasă!