Anton Potche

Despre lectura lui Lutz Rathenow la Sibiu ziarul ALLGEMEINE DEUTSCHE ZEITUNG FÜR RUMÄNIEN (apare zilnic la București) a publicat un articol semnat de Thomas Trappe care a rămas cu impresia că acest eveniment literar nu prea a avut ecou în rândul populației române din orașul transilvănean. „Toate scaunele au fost ocupate”, scrie jurnalistul, „dar de germani, de etnici germani din România sau de colegi, ca de exemplu Joachim Wittstock. A fost o lectură germană pentru un public german.”

Rathenow a citit din cartea „Ost-Berlin“, editată în anul 1987 și reeditată în 2005 cu subtitlul „Leben vor dem Mauerfall“ (Viața dinaintea căderii zidului). Dacă pentru această serată literară au fost sau nu au fost pregătite și traduceri în limba română nu aflăm din articol.

Ingolstadt, 25.11.2007

Servus Petre, Claudia, Anni-Lorei!

Mulțumindu-vă pentru comentariile vostre, vreau să folosesc ocazia pentru a-i informa pe iubitorii de literatură că Lutz Rathenow va citi din scrierile sale vineri, 16 noiembrie 2007, ora 18:00, la librăria–cafenea Erasmus din Sibiu.

Ingolstadt, 13.11.2007

Servus FeliX!

„Neoliberalismul este adânc descreditat”, spune Michael Vester, profesor la Universitatea Hanovra. Această constatare se referă la o evoluție de dată mai recentă din Germania.

Ani de zile concernele și multe intreprinderi mari și mijlocii au profitat de căderea Cortinei de Fier și de liberalizarea nemărginită a proceselor economice pe plan internațional. Firmele și acționarii lor s-au bucurat de câștiguri exorbitante în timp ce salariile angajaților au stagnat. Sindicatele ajunseseră într-o poziție defensivă, capitalul amenințând mereu cu transferarea producției în țări asiatice sau est-sudesteuropene. Astfel, la un moment dat creșterile de salarii din Germania deveniseră cele mai mici din întreaga Uniune Europeană.

Fenomene asemănătoare s-au petrecut pe plan politic. Schimbările istorice din anul 1989 au avut fără îndoială un început revoluționar – chiar dacă modalitățile au diferit de la țară la țară – dar au curs repede într-un proces politic care la urma urmei a dus la crearea Uniunii Europene cu înfățișarea ei actuală. Ceea ce a rămas în acest proces foarte complex și fără precedent în Europa – „uniunile” anterioare se datorau toate unor victorii după războaie distrugătoare – pe drumuri a fost tocmai componenta socială, deci acel nucleu incandescent al oricărei izbucniri revoluționare.

Toate aceste transformări economice și politice – cu toate implicațiile lor sociale – nu se produc de azi pe mâine și receptivitatea lor necesită un timp mai îndelungat. Se pare că Germania stă la începutul unei astfel de perioade, în care pături largi ale populației cer o întoarcere spre economia socială de piață (Soziale Marktwirtschaft), propagată cu atât succes de Ludwig Erhard, ministru al economiei în anii 1949-1963 și cancelar în perioada 1963-1966.

Este evident că pentru o Europă Unită și din punt de vedere social – de fapt, asta ar trebui să fie aspectul primorial al „marii uniri” – procesul de echilibrare între țări trebuie să se realizeze de la vest spre est. Dar nu numai nemții și-au dat seama că unificarea europeană a decurs în ultimii 17 ani tocmai invers. Dacă se continuă așa, milioane de români nu se vor întoarce prea repede acasă. Dar tocmai asta ar trebui să fie țelul politic suprem al guvernanților de la Brussele și bineînțeles al celor de la București.

Neîncrederea în actuala coaliție guvernamentală (creștin democrată & social democrată) de acasă și în Comisia Europeană de la Brussel a dus în Germania la unele schimbări în peisajul politic și civic. Aș vrea să amintesc doar două din ele: crearea Partidului de Stânga (Die Linken) și revenirea în forță a sindicatelor – unele dintre ele cu milioane de membri. Se folosește tot mai des noțiunea Linksruck (deplasare spre stânga) pentru fenomenele politico-sociale din această țară cu încă cel mai mare nivel de trai din Europa.

Oricât de spectaculoase ar fi aspectele istorice, filozofice, politice și economice ale procesului de creare a Uniunii Europene, consecințele sociale sunt cele care îi ating direct pe oamenii din toate clasele sociale. Sper că doamna Tartler a atins (cel puțin tangențial) și această latură a UE.

Ingolstadt, 04.10.2007

Servus Mircea!

Simt printre rândurile tale un neastâmpărat și probabil de nestăvilit dor de casă. Ca membru al comunității germane din Banat care a părăsit România de aproape 25 de ani, înțeleg astfel de sentimente. Cred totuși că există o mare deosebire între dorul de casă a germanilor emigrați și a celui a românilor exilați sau autoexilați.
În timp ce primii sunt în căutarea nostalgică a anilor tinereții și a vieții trăită într-o comunitate etnică în regim de diasporă – ambele bineînțeles iremediabil pierdute -, oamenii din grupa a doua suferă, în cele mai diverse moduri, de sentimentul dezrădăcinării. Dacă acceptăm o scalare a dorului de casă, putem constata că lozul mai ușor l-au tras iubitorii de cultură care s-au stabilit în marile centre culturale ale Europei Occidentale: Viena, Berlin, Paris, Madrid, Roma, Londra. Șansa lor de a participa la viața civilă prin intermediul literaturii, artei sau a muzicii este mult mai mare, deschizându-le posibilitatea de ameliorare a dorului de casă într-un anturaj multicultural din punct de vedere etnic.
Așa „cu căruța din inima” existența devine cel puțin suportabilă (pur sufletește) într-o lume cu un nivel de trai (pur material) mult mai ridicat decât cel de acasă.

Salutări din Ingolstadt, 25.09.2007

Servus Corneliu!

Urmărind felul în care occidentalul adoptă „o mentalitate realistă, pragmatică, mercantilă”, pot să remarc –cel puțin pentru zona de răspândire a limbii germane – că o paușalizare în această privință este inoportună.
Este foarte adevărat că și aici marea majoritate a oamenilor optează pentru programe de divertisment sau programe sportive pentru „refacerea forței de muncă”, ceea ce nu înseamnă însă că n-ar exista și oferte culturale de calitate.
Viața culturală – în cel mai larg sens al cuvântului - este în Germania deosebit de bogată și literatura – inclusiv poezia – ocupă un loc de frunte în programele organizatorilor.
Recent s-au adunat într-o sâmbătă după-masă peste 10.000 de oameni într-un parc din Erlangen, ascultându-i pe poeții care citeau din operele lor în cadrul “Festivalului poeților”, devenit de mult tradițional.
Pe de altă parte “sufletul faustic al occidentalului” a generat într-o perioadă – trecută de câțiva ani – o literatură de o excesivă interiorizare. Eul multor poeți a umplut cărți și cărți care stăteau neobservate în rafturile librăriilor, cititorii germani citind romane americane sau suedeze.
„O distragere de la corvezile vieții și ale datoriei cotidiene“ are nevoie de o literatură cu o doză de divertisment, ceea ce nu trebuie să excludă automat și valoarea.
Roman Roèek, dr. în filozofie, scrie într-un eseu despre Stefan Zweig că acesta și-ar fi respectat publicul atât de mult încât “și-a luat timpul să rescrie o prelegere, deja terminată și chiar consacrată, special pentru puterea de înțelegere și posibilitatea de recepționare a unui alt auditoriu.”
Bineînțeles că o poezie nu se poate transcrie benevol după gustul cititorilor, dar nici nu poate să fie atât de autarhică încât să satisfacă doar cerințele spirituale ale autorului.
Mulți scriitori și poeți germani au recunoscut această realitate și s-au adaptat Zeitgeist-ului – nu întotdeauna și cu o pierdere de valoare literară. Rezultatul? În Germania se citesc mai mulți autori germani decât în anii din urmă.
Există chiar și o scenă de haiku.
Valoarea și nonvaloarea (literară) rămân și în zilele capitalismului dezlănțuit două noțiuni care își trag dreptul de existență tocmai din subiectivitatea receptivității umane.

Ingolstadt, 30.08.2006

Servus Liviu!

Deconspirarea unui sistem totalitar a fost, este și va rămâne un proces anevoios. Satisfacțiile celor care încearcă să aducă nelegiuirile la lumină rămâni de obicei modeste. Dar acolo und se bucură de un oarecare succes pot produce chiar adevărate cutremure sociale.

Germanii, cu talentul lor de a crea cuvinte compuse, au folosit după război noțiunea „Vergangenheitsbewältigung” pentru „a o scoate la capăt cu povara trecutului” dar și pentru „a învinge trecutul”. Astăzi se știe că în Germania acest proces nu se va termina până când nazismul nu va deveni definitiv materie de istorie, lucru care se va întâmpla abia după ce și ultimul individ al epocii, chiar și cu cele mai neînsemnate implicații în erorile fascismului, va fi depășit pragul veșniciei.

În aprilie a murit Hans Filbinger, în perioada 1966-1978 președinte de miniștrii al landului Baden-Württemberg. Actualul șef al landului, Günther Oettinger, i-a elogiat meritele, încercând să minimalizeze rolul jucat de fostul judecător la marina de război nazistă în timpul regimului hitlerist. Imediat s-a iscat o discuție aprinsă în societatea civilă și în cercurile politice – pro și contra Oettinger. Deci, nu implicatul direct în ororile naziste – Filbinger fusese demascat ca judecător nazist de dramaturgul Rolf Hochhuth, demisionând ulterior din toate funcțiile publice – a stat în centrul dezbaterilor din foiletoanele și emsiunile radio și tv, ci un membru al generației de urmași, fără legături directe cu întâmplările de acum 60 și ceva de ani.

Un caz cu exagerări care au talonat absurditatea a fost anul trecut cel al scriitorului Günter Grass, purtătorul premiului Nobel. Vânătoarea a pornit după recunoașterea sa – întradevăr cam târzie – de a fi fost soldat în trupele SS. Dar la ce vârstă? La 17 ani! Absurd, de a deduce de aici o vinovăție cu implicații istorice.

Iată numai două exemple grăitoare pentru suflul lung de care are nevoie acest proces numit „Vergangenheitsbewältigung”. Această regulă nu diferă prea mult de la țară la țară, chiar dacă felul în care fiecare popor abordă problema este strict specific. Deci, cine începe să caute adevărul n-ar trebui să se aștepte la succese imediate. S-ar putea că dreptatea, pentru care se zbate, să primească o legitimare istorică abia după ce vajnicii luptători pentru izbânda ei (a dreptății) nici nu mai trăiesc. Totuși va rămâne lupta pentru „învingerea trecutului” o necesitate în folosul generațiilor viitoare.

Și cazul Goma găsește o analogie sau cel puțin asemănare în istoria contemporană germană. În aceste zile se sărbătoresc 60 de ani de la înființarea „Grupei 47”, o întrunire de scriitori germani postbelici. Mereu putem întâlni, în aceste zile de omagieri, și reproșul, adus grupei, că dintre marii exilați ai literaturii germane interbelice – Thomas Mann fiind numele cel mai renumit – nici unul nu a fost invitat să participe la legendarele șezători ale literaților postbelici.

„Învingerea trecutului” în timpul vieții generațiilor implicate este nu numai foarte greu de realizat, ci rămâne în orice caz și un proces fragmentat. Pentru a obține cel puțin un succes simbolic este nevoie și de o contribuție a vinovaților. Dar aceștia încearcă de regulă să-și salveze pielea, nesimțind de loc nevoia de a învinge un trecut care nu le-a fost ostil.

Contribuția acuzatorilor ar putea să steie în puterea lor de gradare a vinovățiilor persoanelor care au contribuit la bezna omniprezentă din epoca lumină. Nu chiar orice faptă rea din acele vremuri justifică declanșarea unei dispute publice de anvergură, oricât de condamnabilă ar fi.

Oricum, curajul civil al unora – vezi Adrian Păunescu – și perseverența altora poate să ducă la o reducere a poverii istorice. Ceea ce nu ajută nimenui sunt atacuri sub centură, alunecările în dispute personale, cum le găsim peste tot, chiar și în această fereastră de comentarii.

Ingolstadt, 24.06.2007

Servus Doina!

Fiindcă comentariul tău nu mi-a fost comunicat prin mailul obișnuit, am citit abia azi intervenția ta.
Nu este vorba de nici unul din cei doi dirijori de fanfară din com. Giarmata.
Dar și în centrul evenimentului care m-a inspirat la această epigramă stă un dirijor cu foste legături familiale în comuna Giarmata. Este vorba despre un profesor de muzică de la conservatorul din München. Tatăl său s-a născut la Giarmata și a rămas după terminarea războiului definitiv în Germania.
Vorbesc de foste legături familiale, fiindcă între timp și toată rudenia dirijorului a emigrat în Germania.

Ingolstadt, 05.06.2007

Servus Felix!

Am amintit deja într-un alt comentariu că opera literară a Aglajaei Veteranyi a avut o rezonanță pozitivă în foiletoanele germane. Despre romanul, recenzat aici de tine, Hans-Peter Kunisch a afirmat la 22 octombrie 2002 în SÜDDEUTSCHE ZEITUNG din München că acest roman de „ură de familie“ te determină „să-ți faci câteodată gânduri despre cuvintele“ scrise. Recenzentul deplânge pierderea „unui din cele mai puternice și capricioase talente” din literatura germană.
Sibylle Birrer a scris la 31 octombrie aceluiași an în NEUE ZÜRCHER ZEITUNG din Elveția, cu ocazia apariției acestui roman post mortem, despre un „cozonac de moarte“, afirmând totuși că „cine scrie cu o astfel de intensitate despre moarte stă în mijlocul vieții”.
Pia Reinacher din FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG (3 decembrie 2002) a avut și ea anumite greutăți să separe moartea autoarei (3 februarie 2002) de lectura acestei cărți, arătându-se împresionată de acest amestec extrem de exploziv, constituit dintr-o oarecare expresivitate a limbii și muțenie, naivitate și cunoaștere.
Doi ani după moartea autoarei a apărut la editura Deutsche Verlags-Anstalt din München și un volum de povestiri, scrise în perioada 1990-2001. Rămâne de sperat că Nora Iuga va traduce și acest volum de proză.

Ingolstadt, 18.03.2006

Premiul Oscar pentru cel mai bun film de limbă străină (ne-engleză) a fost acordat aseară dramei-Stasi „Das Leben der Anderen” (Viața celorlalți). Este cel de-al treilea Premiu Oscar acordat unei producții cinematografice germane. În anul 1980 a fost premiat filmul lui Volker Schlöndorf „Die Blechtrommel” (Toba de tinichea), după romanul lui Günter Grass, iar în 2003 filmul „Nirgendwo in Afrika” (Nicăieri în Africa) de Caroline Link.
Cu toate că regizorul Florian Henckel von Donnersmarck (33) este considerat la ora actuală drept erou național, există și voci mai puțin entuziasmate. „Nu trebuie să uităm că acest ofițer-Stasi nu a existat niciodată”, spune fosta dizidentă din RDG Hildigund Neubert.

Ingolstadt, 26.02.2007

Filmul „Das Leben der Anderen” (Viața celorlalți) a câștigat ieri premiul Independent Spirit Awards pentru cea mai bună producție străină. Aceste premii se decernează de 22 de ani pentru filme care sunt realizate cu sume de producție mai mici de 20 de milioane de dolari. Festivitatea de decernare a avut loc la strandul localității Santa Monica din California.

Ingolstadt, 25.02.2007

Servus Radu!
Privit „din afară”, se pare că activitățile extra-virtuale ale site-ului poezie.ro/agonia.ro/proza.ro rodesc prin intrarea acestui fenomen literar în peisajul cultural românesc. Lansarea antologiei PROZA.RO este o dovadă exemplară pentru posibila coexistență pașnică și fructuoasă a literaturii tipărite și a celei virtuale.
Transmit din Germania felicitările mele autorilor și redactorilor acestui volum de proză românească, doresc participanților la festivitatea de lansare ore frumoase de „desfătare culturală”, iar cartea să găsească mulți prieteni.

Servus Maricica!

Uwe Barschel (1944-1987) a fost un politician german, care în ziua de 18 octombrie 1987 a fost găsit mort într-un apartament în hotelul Beau Rivage din Geneva. Barschel demisionase la 2 octombrie 1987 din postul de prim ministru (Ministerpräsident) al landului Schleswig-Holstein, în urma „afacerii Barschel“. Era vorba despre o campanie de defaimare, pe care oamenii lui Barschel (CDU – Uniunea Creștin Democrată) le-ar fi dus împotriva candidatului SPD (Partidul Social Democrat) la postul de prim ministru, Björn Engholm. Cauza morții lui Uwe Barschel n-a fost elucidată nici până azi, ceea ce nu i-a împiedicat pe diferiți autori să scrie șapte cărți despre moartea sa. Așa se întâmplă de obicei când lipsesc informații clare: bucătăria de zvonuri fierbe, cum spune neamțul. Îmi aduc aminte că în anii aceea au circulat multe teorii. În unele din ele era și vorba de afaceri cu armament, în care ar fi fost implicați atât oamenii lui Barschel cât și agenți români ai Securității.
Ca studentă la o facultate de jurnalistică aș fi însă foarte precaută în folosirea unor informații neclare, oricât de spectaculoase ar fi ele.
Totuși încerc să-ți dau o indicație modestă. Dar cum spuneam, folosește-te de ea cu multă reținere.
http://www.google.ro/search?hl=ro&q=Uwe+Barschel&btnG=C%C4%83utare+Google&meta=lr%3Dlang_ro
Sau mai simplu: http://www.google.ro/ și cauți după Uwe Barschel.
Pentru cei care cunosc lb. germană este recomadabil linkul http://de.wikipedia.org/wiki/Uwe_Barschel

Servus Felix!

Toate cele trei cărți ale Aglajaei Veteranyi au fost recenzate de regulă foarte pozitiv de foiletoanele germane. Astfel, Hans-Peter Kunisch a scris în SÜDDEUTSCHE ZEITUNG la 13 octombrie 1999 că stilul autoarei nu s-ar lăsa îngesui într-o ladă gata confecționată. Ar fi mai degrabă rezultatul unui „vârtej de mai multe stiluri de limbă” (Sprachstile), din care Veteranyi creează până la urmă ceva nou. (De ce fierbe copilul în mămăligă).

Recenzând romanul „Das Regal der letzten Atemzüge“ (Regalul ultimilor răsuflări) Pia Reinacher a scris în FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG, din 3 decembrie 2002, printre altele: „Propozițiile naive care au izvorât din lipsa graiului (Sprachlosigkeit) dezvoltă o ciudată putere explozivă. Reducția, economia extremă în procesul de folosire a cuvintelor fac parte din semnele de recunoaștere a prozei sale. Este ca și cum aceste plăsmuiri condensate de limbă ar constrânge haosul general al vocilor, s-ar opune culisei gălăgioase și ar imprima propria poveste pe această folie.”

În paginile ziarului elvețian NEUE ZÜRCHER ZEITUNG (18 ianuarie 2005) Mirjam Sieber nu își ascunde tulburarea, când vorbește despre scene grotești și violente. Dar totuși ajunge la concluzia că cele 87 de bucăți de „mini-proză“ din volumul „Vom geräumten Meer, den gemieteten Socken und Frau Butter - Erzählungen“ (Despre marea evacuată, șosetele închiriate și doamna Butter – Povestiri) ar fi de o „exhaustivitate“ iritantă, de fapt specialitatea lui Aglaja Veteranyi.

Din cele ce am citit despre Nora Iuga și citind recenzia ta pot să nutresc speranța că și cititorii români vor putea savura din stilul de povestire în ritm stacat, dar ornat și cu multe sincope, ale acestei scriitoare care ne-a părăsit mult prea timpuriu.

Servus Daniel!
Observațiile tale sunt bineînțeles corecte. Așa e cu nemții ăștia care au trăit în România, învățând la școală lb. română. În afara școlii nici nu aveam contact cu copii români, fiindcă numărul lor în comuna noastră era pe atunci (în anii 1950-1960) foarte mic. De aici provine și limba de lemn, deci învățată școlărește și nu intuitiv prin joacă. Poate asta ar fi și o explicație pentru faptul că o scriitoare de renume mondial, ca Herta Müller, a ezitat ani de zile să scrie și în limba română, limbă pe care „a învățat-o” și ea pe băncile școlilor românești în anii 60/70.
Totuși, cred că punțile între popoare se construiesc cel mai bine prin intermediul limbii, chiar dacă aceasta mai șchioapătă din când în când.

Da, moartea lui Oskar Pastior m-a prins pe picior greșit, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Cum, am relatat în rubrica \"Nimeni nu se aștepta că acest premiu va fi decernat postum : Cinci secvențe din viața și mass-media germană (39)\".

Romanele care au reușit să ocupe un loc în istoria literară a limbii în care au fost scrise „mixează” aproape toate „masiv imaginarul cu realul”, așa că JUXTALISMUL este o condiție sinecvanon a unei opere literare de valoare, având sarcina de a conserva câte ceva din timpurile noastre pentru generațiile viitoare. Cealaltă latură a JUXTALISMULUI ar fi însă adevărul relativ pe care îl întâlnim în literatura de jurnal. Iată ce scrie Günter Grass în recenta sa autobiografie „Beim Häuten der Zwiebel” (La năpârlirea cepei), foarte mult discutată în societatea germană și vândută în prima săptămână după apariție de douăsute de mii (200.000) de ori: „Mintea se referă cu plăcere la lacune. Ce rămâne fixat își face apariția nechemat, cu nume deosebite, iubește travestirea. Amintirea dă de multe ori numai informații vagi și interpretabile după preferințe proprii. Ea cerne, ba gros, ba fin. Sentimente, firimituri de gânduri cad la propriu prin sită.”

Servus Liviu!
Îți mulțumesc. Voi corecta imediat. Neamțul spune Henker, de unde a rezultat al meu hengher care nu e altceva decât un hingher, cum ai recunoscut imediat.
În luna iulie am primit la fabrică apa minerală gratuit și maistrul a venit de mai multe ori pe zi să ne întrebe cum suportăm căldura. Într-o zi un coleg, sas de prin părțile Sibiului, chiar că a băgat termometrul în frigider și l-a întrebat pe șeful de ce își face griji, că doar am avea condiții ideale de lucru, arătându-i termometrul care arăta 20° C, pe când în hala de producție erau peste 30°. Șefului i-a plăcut poanta și eu am încercat doar să o torn în versuri.

Servus Liviu!

Și în Germania situația e aceeași ca peste tot în lume: ceea ce pentru unii este cultură, pentru alții este kitsch plictisitor sau chiar enervant.
Mă bucură faptul că și pe aceste meleaguri sunt români care se implică cu success în viața culturală și mai ales în cea literară.
Voi vizita bineînțeles și site-ul revistei & editurii prietenului tău.

Cu gânduri bune
Toni

Servus Gabriel!
Întrebat de doi jurnaliști ai revistei STERN (22 iunie 2006) dacă crede în viitorul criticii, Marcel Reich-Ranicki, cel mai renumit critic literar german, a răspuns: “Cred în viitorul limbii germane și a literaturii germane – și cu asta și în viitorul criticii germane. Desigur: criza criticii germane nu se va sfârși niciodată.”

Servus Alina!

Lumea mediilor a devenit de mult o lume de sine stătătoare. Mă gândesc de multe ori, citind în cele mai diverse reviste de cultură generală sau de specialitate, că multe, probabil chiar foarte multe articole, eseuri și în general texte care pătrund în miezul unei probleme vor fi citite doar de o minoritate foarte, foarte mică. Chiar aceste materiale transportă de cele mai multe ori pe lângă informațiile date și multe teze intelectuale. De aceea nu prea contează când aceste texte apari exact într-o publicație. Cam asta a fost premisa de la care am plecat, când m-am gândit să transmit o adiere – da, mai mult nu este, decât o adiere foarte, foarte slabă – din atmosfera socio-culturală a țărilor de grai și cultură germană.

Cele căteva propoziții pe care am timp (sau răgazul) să le scriu, după o săptămână de lucru și alte activități culturale cu programe fixe, se referă de obicei la articole care în nici un caz nu sunt mai vechi de 14 zile. Câteodată mai găsesc în haosul meu (creator, spune fiica mea) și câte un eseu sau comentar decupat dintr-un ziar, evident fără data apariției.

Dar cred că remarca ta este foarte logică și pe viitor voi adăuga, cel puțin când data ar putea să exprime ceva, și ziua apariției materialui „amintit”, căci de „comentat” nu se poate vorbi în cele câteva propoziții.

Sper totuși că însetații de informații de pe poezie.ro își vor putea face o imagine palidă - orice alt adjectiv ar fi pură exagerare - despre lumea germană care nu e cu nimic mai bună, mai grozavă sau mai știu eu cum decât cea română, ci e doar altfel.

Servus Valentin!

Cred că problema de subvenționare a editurilor este mai puțin o problemă etnică și mai mult o problemă de mentalitate, privind necesitatea și modul de subvenționare a diferitelor ramuri culturale. În Germania probleme ca cele semnalate de tine nici nu pot apărea, fiindcă aici nu există o instituție de promovare financiară a editurilor. Tot ce există pentru stimularea activității editoriale sunt două premii, decernate anual de Kurt-Wolff-Stiftung (Fundația Kurt Wolf).
În alte țări vesteuropene, ca de exemplu Franța și Austria, există însă contribuții financiare ale statului către edituri. Știu că și în mass-media austriacă apari din când în când discuții pe această temă – evident, pe un substrat de nemulțumire a unora și de justificare a altora.
Faptul că edituri pot exista și fără subvenții de stat ne demonstrează în Germania tocmai editurile mici. Cu toate că de câțiva ani încoace se poate observa o concentrare puternică a editurilor în concerne mari, apari aici mereu edituri noi care încearcă să se integreze pe piața de cărți cu idei și produse noi. Unele din aceste Independent-Verlage (edituri independente) chiar că au reușit să se instaleze în peisajul cât se poate de variat al producției de cărți (nu numai literare) din Germania.
Nici în Elveția editurile nu prea se pot bucura de ajutorul financiar al statului. Acolo s-au unit acum autori, edituri, biblioteci și librării cu sindicatul mass-media Comedia și cu fundația culturală Pro Helvetia cu scopul de a face o propagandă mai eficientă pentru producția de carte.

Sper că inițiativa ta, de a supraviețui și – de ce nu? – chiar de a prospera fără banii Ministerului Culturii și Cultelor, va avea succes și lui Marius Marian Șolea îi doresc „einen langen Atem”, adică un suflu lung, multă putere și rezistență în lupta sa cu birocrația de multe ori coruptă (nu numai în România), fiindcă un lucru nu suportă nici o negare: o instituție culturală fără ajutor material din afară pe de o parte va consuma mai multă energie pentru supraviețuire decât pentru crearea de valori culturale, iar pe de altă parte va deveni (din păcate) într-o măsură oarecare dependentă de dătătorii de bani.