„Nu contează atât de mult ce scrii sau cum scrii, contează din gașca cui faci parte”

D.le Octavian Soviany, ne aflăm într-un moment prielnic - la Festivalul național de poezie „ Mihai Eminescu” ce se desfășoară la Roșiorii de Vede-, ca să vă întreb cât de actual mai este Eminescu? Este de actualitate, dar fiecare generație îl citește altfel pe Eminescu. Discutam cândva cu Alexandru Paleologu care-mi spunea că este în posesia unui exemplar din ediția Maiorescu, ediție princeps, a poeziilor lui Eminescu, care aparținuse mamei sale. Și ca orice domnișoară, de pe vremea aceea, însemnase poeziile care îi plăcuseră cel mai mult. Preferase poeziile care nouă astăzi ne plac mai puțin, fie pentru că le găsim discursive, fie pentru că le găsim sentimentale. Gusturile se schimbă de la o epocă la alta și sunt texte ale lui Eminescu care, acum câteva decenii, nu au avut cine știe ce impact și care, astăzi, plac foarte mult, mai ales dintre postume. Să nu uităm că în Opera lui Eminescu, George Călinescu trece destul de ușor peste „Odă în metru antic”. Cred că fiecare generație trebuie să-și descopere un Eminescu al ei, în aceasta constând actualitatea sa. În altă ordine de idei, dacă Eminescu mai este capabil să nască asemenea discuții, asemenea controverse, înseamnă că este actual. Eminescu este un reper și chiar dacă ne raportăm la el polemic reperul există. Nu trebuie să-l sanctificăm, nu trebuie să-l mumificăm, însă nu trebuie nici să-l lăsăm să fie denigrat, fără argumente substanțiale, de persoane care nu au demonstrat încă, prin nimic, faptul că au dreptul să facă acest lucru. Fiind vorba de o reașezare a valorilor, aceasta duce la „mici revoluții” în interiorul generațiilor literare. Poate și din dorința de schimbare. Despre Eminescu se spun fel de fel de lucruri, care au devenit comune: poet nepereche, poet național ș.a.m.d. Aceste clișee, la un moment dat, au început să irite, iar greșeala celor care s-au apucat să-l denigreze pe Eminescu este că, în loc să încerce să demonteze clișeele, s-au repezit fără motiv la Eminescu. Poate goana după senzațional, poate și goana după publicitate, însă până acum nu dau dovadă de seriozitate, acești denigratori ai lui. Din ceea ce spuneți, putem fi siguri că în satul globalizat ne putem păstra identitatea culturală cu Doina și Eminescu? Nu știu. Însă, trebuie să păstrăm un anume specific, adică integrându-ne să nu ne trădăm niciodată specificul, pentru că altfel nu avem decât varianta asimilării. O cultură unică este ușor de asimilat, și aici este primejdia. Există o specificitate pe care ar trebui să ne-o definim mult mai clar decât până acum. Este adevărat că Eminescu este național, dar există și multe repere care pot fi oricând naționale. În ultimă instanță, și Caragiale poate fi la fel de național ca Eminescu. Se scrie acum o poezie notabilă? Este generația 2000 reprezentativă? La ora actuală există o poezie foarte bună, pe care o fac mai ales cei foarte tineri. Există această generație 2000, care a dat câțiva poeți despre care sunt sigur că se va vorbi mult. Marius Ianuș, Andrei Peniuc, Adrian Urmanov, Elena Vlădăreanu, Ion Zvera, sunt poeți care au reușit să opereze acea modificare de paradigmă, poeți care scriu cu totul altfel decât se scria acum zece – cincisprezece ani, pentru că ei vor să scrie adevărul, să recupereze realul. Această recuperare a realului era absolut necesară, fiindcă poezia optzeciștilor sau chiar poezia unora dintre nouăzeciști, poate cu excepția lui Ioan S. Pop și Daniel Bănulescu, risca să devină o poezie prea fără sânge, o poezie alexandrină, pentru că se textualiza prea mult, se construia prea mult, uitându-se, de fapt, că poezia este viață, este sânge, este realitate. Dacă poezia, așa cum susțineți, avea nevoie de un implant de realitate și tinerețe, atunci ce părere aveți de spre roman ? Se mai poate susține, prin el însuși, romanul românesc ? Este o întrebare destul de dificilă. În general se spune că am trăit o epocă în care poezia a murit, proza ar mai avea un oarecare viitor. Mă întreb oare câtă proză se citește ? Și cred că și romanul a pierdut destul de mult teren deoarece, în ultimul timp, se citește mai mult carte document - jurnale, memorii, documente de epocă -, și această preponderență a nonficționalului a mai secătuit ceva din entuziasmul vechilor cititori de romane. Poate că romanul de tip tradițional a devenit un pic obositor. Am momente când și pe mine mă enervează o poveste cu început, mijloc și sfârșit, fiindcă este puțin artificioasă, puțin convențională, în definitiv, viața nu are nici mijloc, nicii sfârșit. Însă, important este că sunt și la ora actuală câțiva romancieri destul de tineri, foarte buni. De exemplu, Daniel Bănulescu, care poate că este mai prozator decât poet, iar dintre cei foarte tineri, pe nedrept ignorată, Elena Pasima. Însă și romanul ar trebui să se supună unei metamorfoze, pentru a ține pasul cu timpul. Pentru că, uitați-vă, cărțile pe care le-au publicat Nicolae Breban sau Augustin Buzura, după 1990, aproape că nu au avut nici un fel de impact, chiar dacă, bunăoară, „ Amfitrion”- ul lui Breban era un roman bun. Nu mai place acest fel de literatură, acest fel de roman. Ultimele cărți ale lui Breban au fost adesea criticate, și mai ales de cei tineri. Probabil, romanul va suferi și el o autodevenire, iar istoria romanului demonstrează că are această capacitate de metamorfoză și este viu încă din antichitate, iar noi nu putem crede că va muri tocmai acum. Se vorbește de raportarea centru – margine în toată sfera culturii, iar în anumite centre marginale, universitare sau nu, unde viața culturală nu este dinamizată de spirite puternice, putem vorbi de provincializare ? Șansa acestora este să apară astfel de spirite dinamice care să catalizeze toată atmosfera intelectuală din respectivul oraș, altfel, riscul provincializării există permanent. În centrele universitare se mai întâmplă câte ceva. De pildă, la Cluj apare revista „Apostrof”, o revistă extraordinară, până și-a schimbat formatul, interesantă și acum, făcută de un singur om, care a avut nebunia să se angajeze în editarea ei. Este poate o asemănare cu „ Echinoxul” ante și post Papahagi? Perioada de după Papahagi nu mai are aceiași strălucire, ca cea dinainte. Eu m-am format în atmosfera „ Echinox” – ului din vremea lui Papahagi și era o atmosferă de emulație extraordinară. Gândesc că, în felul său, Clujul are o poziție privilegiată datorită „ Apostroful” – ului , așa cum se întâmplă și la Sibiu, unde există oameni minunați, numind aici ca exemplu pe Dumitru Chiuaru. Nu știu dacă la Timișoara se întâmplă ceva semnificativ, dar la Satu Mare există revista „ Poesis”, unde George Vulturescu face o treabă extraordinară și există acel festival „ Poesis”, unde se creează o atmosferă deosebită. În contextul exploziei editoriale, din păcate în tiraje de „subzistență” pe piața literară (în cea mare parte max. 500 exemplare), fapt pentru care numeroase volume aproape nici nu sunt cunoscute de publicul larg și critici, chiar dacă, la un moment dat, cineva ca Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu ori Marin Mincu, le poate cita într-un context sau altul, care este șansa orașelor ce nu sunt centre universitare, cum ar fi Alexandria, Roșiorii de Vede, Turnu-Măgurele, Giurgiu și altele, să nu-și „provincializeze” scriitorii ? Explozia editorială de astăzi este atât de mare încât absolut nimeni nu poate urmări ce apare, așa încât, este posibil să apară cărți foarte bune, chiar cărți geniale, pe care să nu le observe nimeni. Am să dau doar un singur exemplu, Elena Pasima, o foarte tânără și talentată prozatoare, care a luat și un premiu al Asociației Scriitorilor din București. Vorbind zilele trecute cu ea, pentru că voiam să scriu o cronică despre cartea ei, și cerându-i să-mi spună ce s-a mai scris despre ea, am rămas uimit să aud că a fost uitată aproape total. Doar o recenzie de câteva rânduri în „Ziua literară”. Și totuși, este vorba despre o carte premiată, iar din câte știu, asemenea cărți se recenzează aproape din oficiu. Se vede treaba că dacă nu ai șansa de a intra în zona de gravitație a unei personalități de referință, șansele sunt destul de mici. Există înrădăcinat, din păcate, în mediile literare bucureștene, spiritul de gașcă. Nu contează atât de mult ce scrii sau cum scrii, contează din gașca cui faci parte. La un moment dat cronica lui Nicolae Manolescu era un adevărat barometru pentru piața literară. La fel cronicile de întâmpinare ale lui Constantin Sorescu, Alex Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu și am mai putea adăuga și alți critici în această listă, dar ele sunt din ce în ce mai rare. Care este soarta cărții actuale, fără o critică de întâmpinare riguroasă ? Este trist faptul că, după 1990, unii din criticii foarte importanți au abandonat critica sau o fac ocazional. Cei tineri nu sunt foarte numeroși și nici unul dintre ei nu are autoritatea pe care o avea pe vremuri Nicolae Manolescu sau pe care o mai are astăzi Mincu sau Grigurcu. Critici tineri sunt puțini, așa încât recenziile și cronicile literare nu sunt făcute de critici în toată puterea cuvântului, ci sunt făcute de poeți, prozatori și uneori de simpli veleitari, fapt pentru care, critica s-a deprofesionalizat și nu mai are forța de după `90. Postmodernismul a suscitat în ultimii ani o serie întreagă de polemici. Mircea Cărtărăscu chiar a alcătuit un op dedicat acestui curent. De care parte a baricadei vă aflați? Acum câțiva ani, la Muzeul Literaturii Române, au sosit câțiva poeți belgieni și, când au fost întrebați ce părere au despre postmodernism, au ridicat din umeri, pentru că noțiunea le era străină. La noi, sunt considerați niște termeni care sună seducător și imită câteodată forma, dar nu și spiritul unor fenomene culturale din exterior. Esențial mi se pare altceva, și anume că se schimbă codul. Cei foarte tineri sunt total diferiți de ceea ce eram noi. Gândiți-vă că acum 20 de ani noi nici nu știam ce e acela un computer, pe când ei se nasc cu mâinile pe acesta, citesc alte cărți, văd alte filme, sunt bombardați din toate părțile cu aceste spoturi publicitare, care au și ele, chiar dacă nu ne dăm seama acum, o mare forță de impact, și orizontul lor este altul, fapt pentru care simt nevoia să se exprime altfel. De pildă unii tineri, Andrei Peniuc și, mai ales, Adrian Urmanov, au lansat ideea poemului utilitar, a poemului care-și propune în primul rând să comunice. Literatura încearcă să iasă din acea textualizare mandarinică, care se făcea în anii `80, și poezia, în consecință, să-și redobândească cititorii, chiar făcând unele concesii, aplicând uneori elemente ale anunțului publicitar. Nouă nu ne plac aceste lucruri, considerând că poezia are un anumit prestigiu și că trebuie să stea un pic mai sus de muritorii de rând. Însă, la fel de adevărat este că o poezie fără cititor moare. Eu cred că nu o să moară, pentru că acești tineri efectiv au ceva de spus. Noțiunea de postmodernism este atât de diferită de la un autor la altul încât nu se poate vorbi despre acesta, decât ca o orientare foarte largă, adică un alt fel de a înțelege literatura decât înainte de al doilea război mondial. Postmodernismul este un produs american, oarecum este similar cu fenomenele neoavangardă din Europa, de după al doilea război mondial, și poate că, în ultimă instanță, termenul nu desemnează decât neoavangarda americană. Vizibilă sau nu, literatura română traversează o anumită criză. De nu știu câte secole, se spune despre literatură că este în criză. A avut vitalitatea să iasă mereu din aceste crize. Să sperăm că o va avea și de data aceasta, deși acum este mult mai mare concurența decât în alte dăți, și poate nu va mai fi chiar o regină, cum a fost până acum.