Spiritul european și statul național

Întotdeauna e mai pasionant să auzi un scriitor vorbind despre politică și diplomație, decât un politician. Mai ales când este vorba de un scriitor inițiat în relații internaționale, așa cum se dovedește a fi Grete Tartler.
Identitate europeană, Editura Cartea Românească, 2006, este o carte de popularizare a noțiunilor de bază privind structura politică, culturală și etnică a unei Uniuni Europene aflată în continuă reformulare, datorită expansiunii ei rapide. Autoarea se ferește din răsputeri să fie prea tehnică și, în acest scop, își susține discursul într-un limbaj simplu. Mai mult, se încearcă îndepărtarea de un sec curs de politologie, înțesat de date istorice și definiții, legi, ordonanțe. Captatio benevolentiae se face cu ajutorul citării unor mari scriitori care s-au implicat în viața polis-ului.

Volumul debutează cu un excurs despre Spiritul european în dezvoltarea sa istorică, împănat cu extrase din discursul lui Victor Hugo, ținut la 2 august 1833 la Congresul Păcii de la Paris. Poetul-profet anunța că: „Va veni ziua în care vom vedea aceste două uriașe grupări, Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei întinzându-și mâinile peste mări”. Sunt recapitulate principalele momente și eforturi politice și culturale în vederea creării unei Uniuni europeene. Astfel, ni se amintește de utopia novalisiană a revivificării Sacrului Imperiu Roman, de idealizarea trăsăturilor statului creștin de către Schlegel, de invocarea de către Stefan Zweig a turnului Babel. Amintite sunt și sforțările lui Romain Rolland de a anihila motivele urii dintre francezi și germani.

În capitolul De la valori și patrimoniu comun, culturi complimentare, la instituții comune și politică extrenă comună se simte cel mai bine optimismul de sorginte iluministă al scriitoarei. Credința ei nestrămutată în progres și propășire culturală este de o ingenuitate tonică. Interesant este că nu se pomenește mai nimic despre rolul masoneriei în plănuirea Europei unite. Discuția despre supranaționalism se pornește ab origine, de la victoria grecilor asupra perșilor la Salamina (480 î. Cr.), continuând cu rolul jucat de creștinism în structurarea Imperiului Roman. Grete Tartler vede Tratatul de la Verdun (843) ca „primul care a schițat o Europă a națiunilor, odată cu prăbușirea imperiului carolingian”. Luată în considerație este și „etica lutherană a binelui comun”, dar nu sunt uitate nici evenimentele culturale importante, care au definit stiluri și curente, de exemplu influența orchestrelor militare turcești asupra clasicismului vienez, în sensul îmbogățirii cu noi instrumente.

Cât despre spiritul european, atuurile sale se consideră a fi: „capacitatea de a înainta mereu, sub imboldul îndoielii și spiritului critic, voința de deschidere către ceilalți și de creare a unor legături cu toate continentele”.

Probabil punctul forte al cărții este dat de menționarea relevantă a teoriilor dezvoltate de gânditori politici contemporani. Astfel, în capitolul O guvernare metanațională, legitimă și democrată, se discută teoria lui Benedict Anderson, conform căreia națiunea este definită ca „o comunitate politică imaginată deopotrivă ca inerent limitată și suverană”. Interesante sunt și considerațiile despre „constituționalismul multietajat”, despre „federalismul consociațional”, ca și cele privitoare la o Europă preponderent politică sau economică.

A treia parte a cărții se concentrează asupra Identităților naționale în construcția europeană. Este menționat antropologul Ernst Geller, care consideră că: „naționalismul s-ar fi acutizat datorită trecerii de la societatea agrară la cea industrială”. La fel, același cercetător credea că: „Naționalismul naște națiunile, și nu invers”. Dezbaterile în jurul statului-națiune, consolidat în secolul al XIX-lea, l-au pasionat și pe sociologul Anthony Smith, după care geneza identității naționale ar fi mai veche în Europa apuseană, datând de la sfârșitul secolului XIV. Statele etnice ar fi supraviețuit datorită difuzării culturii pe scară socială, Anglia fiind un exemplu în acest sens.

Benedict Anderson a teoretizat existența națiunilor ca eșafod psihologic, existență asigurată de entuziasmul pentru trecut, de „credința că un anume text sacru conține adevărul, că o anume limbă este de origine divină” și de credința că „monarhii sunt diferiți de restul oamenilor și domnesc în baza puterii divine”. Declinul acestor credințe ar fi fost urgentat, după Anderson, de ceea ce el numește print capitalism, „prin tipărituri oamenii evenind conștienți de alteritatea limbii lor”. Istoricul Hagen Schulze este de părere că statul secolului al XIX-lea a impus metoda centralizării democratice, dizolvând unitatea dintre stat și mase.

În 1907 Friedrich Meinecke făcea distincția între națiunea culturală și cea civică. Prima ar pune accentul pe etnicitate, limbă, rasă, istorie comună, în timp ce a doua acordă preeminență cetățeniei asupra identității etnice. În Germania, primul tip de națiune a fost consacrat de termenul Kulturnation. Herder însuși, excedat de influența franceză la curțile germane, a activat în favoarea națiunii civice și a vorbit despre „spiritul poporului” (Volksgeist). Hofmannsthal avea în vedere „spațiul spirit al națiunii”, referindu-se la mituri despre nașterea națiunii. Autoarea amintește și de naționalismul ortodoxist al Greciei, poate cel mai îndârjit din zonă. După enunțara premiselor, se lansează întrebarea care face trecerea spre tragerea concluziilor: „Mai e oare nevoie de statul național în Europa viitorului?”

Ca intermezzo, este introdus un captivant capitol despre Simbolurile naționale și simbolurile identității europene. Persistența simbolurilor naționale este justificată de faptul că „identitatea națională a devenit un fenomen de masă abia în secolul al XIX-lea („primăvara națiunilor” - Dunkerley). Înțelegând spusele lui Cerulo („Trecutul există prin simbolizarea sa în prezent”) în spirit, iar nu în literă, Grete Tartler afirmă că „europenii zilelor noastre au nevoie de noi simboluri, care să-i facă să-și înțeleagă identitatea în cadrul noilor parametri”. Printre simbolurile europene sunt trecute în revistă steagul Comunității, care a fluturat alături de cele ale statelor membre la 20 mai 1986, Imnul european (Oda Bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven), Ziua Europei, la 9 mai, comemorând încetarea războiului, moneda europeană, care circulă efectiv din 1 ianuarie 2002. Dar se amintește de asemenea că textele imnului britanic și al celui german (Deutschland, Deutschland über alles, melodia lui Haydn, scrisă pentru împăratul Austriei) sunt ostile unirii cu alte popoare.

Așadar, o succesiune de ciocniri și contopiri, a căror urmărire cronologică asigură forța dialectică a acestui volum.

Conviețuirea lingvistică este iarăși o problemă majoră, întrucât „Uniunea Europeană are mai multe limbi decât statele membre – 32 de națiuni, 67 de limbi, fără a lua în considerare dialectele). Aceasta este substanța capitolului Diglossie, multilingvism. După Jean-Louis Calvet, „ierarhiile lingvistice” sunt inevitabile, „multilingvismul însemnând, în opinia sa, coexistența diferitelor limbi pe o bază transnațională, iar plurilingvismul – coexistența limbilor regionale”. Charles A. Fergusson a introdus în 1972 „teoria diglossiei”, adică „folosirea limbilor naționale în paralel cu una sau două limbi de largă circulație”, soluție optimă pentru Uniunea Europeană la momentul actual. Deocamdată, poziția de lingua franca a englezei este de nezdruncinat, spre tristețea nostalgică a francezilor. Oricum, scriitoarea se pronunță în favoarea bilingvismului și invocă maxima heideggeriană: Die Sprach ist das Haus des Seins („Limbajul este căminul ființei”).

Un microstudiu este dedicat și integrării imigranților în acest nou imperiu european, fiind luate în discuție diferitele implicații sociale și culturale ale acceptării valurilor de oameni cu credințe și habitudini extrem de diverse.

Cartea mai cuprinde o inspirată prezentare a simbolurilor românești, probând încă odată, dacă mai era nevoie, cunoștințele istorice prodigioase ale autoarei, ca și calitățile scrisului său, anume claritatea, concizia si proprietatea termenilor. Încheierea se face cu un capitol care rezumă principiile diplomației europene. Ambiguitatea, eufemismul, diversiunea și intertextualismul sunt doar câteva dintre procedeele diplomatice care asigură un lentoarea necesară sedimentării problemelor aflate în discuție și negociere.

Cartea lui Grete Tartler face legătura între publicul larg și noile realități politice. Meritul ei este că se detașează de acribia scorțoasă a unui curs universitar și, în același timp, cuprinde o informație suficient de detaliată pentru ca cititorul interesat să-și poată construi o viziune de ansamblu. O carte europeană, sprintenă și corectă, adresată unui cetățean român grăbit și, de multe ori, în necunoștință de cauză cu privire la efectele integrării. Dar, mult mai mult decât atât, este o lucrare destinată recuperării conștiinței noastre europene, pierdută undeva în anii postbelici.