Anghel Pop

Vasile, esti un poet demn de respect pentru finetea creionarii de imagini si pentru joaca experimentala in orice tip de vers.
Nu stiu daca intentionat ai lasat aceste ruperi de ritm in gestionarea prozodica a textului tau.
Poate doresti sa sugerezi sincopele zburdalniciei copilaresti, ori joaca aritmata a unui cal pe camp.

Mie imi pare ca, din moment ce ai abordat dificila tehnica a versului de 14 silabe cu cezura, ar fi pacat sa nu mai slefuiesti pe alocuri.

De pilda, \"uite... aici era\" ar fi trebuit sa aiba 7 silabe, ca sa pastreze simetria cu corespondentul \"hei doamne cum pământul\", si are doar 6 silabe.
Se poate rezolva atat de usor inlocuind cu \"uite... era aicea\", si se pastreaza ideea in intregime.

\"mă scutura bidiviul\" are 8 silabe, pe cand corespondentul sau \"și tremurând genunchii\" are 7 silabe.
Ai putea incerca sa cizelezi versul cu variante de genul:
\"ma duce bidiviul\", \"ma scutura calutul\", etc.

La fel, \"cercând să le întrec\" se poate usor rostui ca \"cercand a le intrece\", pastrand ideea originala si revenind la ritmul de 7 silabe.

\"îmi pare c-am dormit\" poate fi \"imi pare ca dormisem\", la fel se ajunge iarasi la cele 7 silabe in care ti-ai construit textul.

Problema versului clasic azi este ca se uita sa se numere silabele pana la cezura, si ca se reciteste de catre autor in gand, in loc sa se recite de mai multe ori raspicat.

Ce parere ai?

Textul mi-a lasat impresia unui laborator alchimic medieval, surprins de o fresca in obscuritate: \"uneltele sunt împrăștiate/ dalta/ clondire cu esențe\".

Imi pare un laborator al memoriei in care se distileaza esente lirice pentru un elixir atemporal: \"seara se așază cuminte în eprubete/ [...] crivățul se agită în subțirele de cristal\".

In acest atelier al spiritului \"toate lucrurile au demnitate\", sunt reinvestite cu valente creatoare, deoarece participa la actul sacru al poiesis-ului: \"un cub cu vise/
lângă un colț de pâine și vin trezit în urme uitate/ pe masă\".

Agitatia demiurgica (\"nu stiu ce sa fac cu mainile\") e contrapusa ataraxiei contemplatiei pe care o dorim/descoperim intru noi: \"starea asta de calm originar insuportabil\".

Desigur, poemul e multidirectional, se preteaza la interpretari felurite... avantajul complexitatii.

Atentie la \"cerulul\".
Greu sa mai vorbesti despre ingeri si albine si infloriri roz in poezia de azi, fara sa cazi in sentimentalism.
Si totusi, tu ai reusit...
:)

Elis, eu nu pot rezona cu acest text, pentru ca imaginea unei autopsii pe viu executata de un iubit psycho iubitei sale mie nu mi se pare poetica. Tema de roman, da.
Dar nu vad nimic liric intr-o crima.
Coaserea sternului imi aminteste de secventa creepy din \"Tideland\", in care cadavrul tatalui e eviscerat si mumificat. Dar o pelicula are alte deschideri fata de un text.

Or, fotomontajul postat in subsolul textului tau ma indeparteaza emotional: vad acolo urme de sange pe pieptul fetei, o mana cadaverica a altei persoane in stanga-jos, urme de pasi care vin si se indreapta spre usa, sugerand un criminal dezaxat.

M-am uitat pe saitul indicat, si am savurat multe fotomanipulari excelente. Alaturi de un gust pentru morbid care mi se pare o moda in fotografia de arta a ultimilor ani. E chic, e trendy, e cool acest macabru exhibat cu dezinvoltura.

Eu raman la textele tale mai vechi in care cred ca te-ai fotografiat prin cuvinte mai focalizat, mai bine expus.
Si te citesc cu placere in continuare.

Am citit mai multe texte de-ale tale, ca sa-mi pot limpezi o parere.
Stii sa expui cu usurinta ceea ce simti, canoanele versificarii nu te mai impiedica, si aduci o nota originala prin dozarea atenta a neologismelor.
Tonul acesta dezinvolt, fluenta prozodica, imaginile limpide imi amintesc de Magda Isanos, de Blandiana...
As zice ca Magda Isanos s-a reincarnat.
:)

\"ci-și trasă un cerc\" nu prea cadreaza cu atmosfera arhaica a baladei. Poate exprimi ideea altfel.

Asa-i, fratane, drept ai grait, \"câtu-i fi ceriul de nalt [...] nu-i ca fățărnicia omului de mare\".

Da pe unde mai umbli matale?
Ni-i zice asta in continuarea basmului?

\"Eu le-am vazut\"

furtuni cromatice = aurore boreale

El le-am vazut cand m-am uitat in sus, deasupra stepelor cu \"străluciri de zăpadă\".
:)

Verosimil peisaj pictat in cuvinte boreale, care-ti lasa un gust reconfortant in minte. De data asta simplitatea te prinde bine.

Daca pivotul textului este chipul imperturbabil al lui Dersu Uzala, pentru cei care nu au vazut filmul lui Kurosawa va fi greu de resimtit farmecul stepelor spulberate de vanturi stilistice si furtuni cromatice...

Liviule, rezonez cu ceea ce spui tu aici: \"cititorul de azi găsește din ce în ce mai puțin sentiment în poezie, din ce în ce mai puțină emoție, și aia, disimulată foarte bine.
Și atunci se îndreaptă spre poeții din secolul trecut și regăsesc acolo și emoție și idee.\"

Pai cum sa nu fie asa, de vreme ce criticii de azi promoveaza a-lirismul? E logic sa ajungem aici.

Poezia a fost la inceput emotie pura.
De aceea nu putea fi exprimata prin niciun alt gen literar.
Am ajuns sa ne ascundem in spatele cuvintelor, de teama ca vin vanatorii de lirisme...

Dar psihanaliza a mai identificat o cauza a diluarii emotiei in arta: societatea occidentala insasi cenzureaza exprimarea libera a sentimentelor, care sunt refulate si nu se mai pot deversa decat atunci cand barierele inhibitoare cad, de pilda, prin droguri.
De aceea e atat de importanta betia (ca dezinhibare) pentru inspiratia poetica...
:)
Dar ar trebui niste eseuri elaborate pentru a dezvalui mai bine articularile dintre emotie, poezie si betie.
Ceea ce Khayyam, Li Tai Pe si Hafez stiau mai bine.

Mi se pare un poem unitar, a carui tonalitate nu descreste pe masura ce ne prinde in volutele lui.
Cred ca Ion reuseste sa suprinda aici desnadejdea unui suflet prin cuvinte banalizate, fara a cadea in capcanele cliseizarii.
Da, timpul este un ucigas platit, am mai auzit-o, si totusi in acest context comparatia inca e sfasietoare.

Da, plictiseala e sinucigasa pentru toti, si totusi simtim aici ca autorul nu se minte si nu ne minte.

\"Cafea cu dragoste\": poate fi ceva mai telenovelistic?
Dar resimtim ironia furioasa a naratorului liric precum un pumn in stomac.
Pentru ca privirea personajului e caustica si detasata.

Ioane, daca ai scrie mai mult in vers alb ai progresa rapid.
Mi-aduc aminte de un critic literar care zicea: \"scrieti cu rima pentru sertar, ca sa exersati, dar publicati in vers liber\".

Umor de calitate, mi-a amintit de stilul degajat al lui Valentin Silvestru.

M-au amuzat fazele cu copiii de instariti pe care invatatoarea ii favorizeaza (Doamne, ce reale sunt peste tot in tara asta), si cele cu cainii comunitari demni de Animal Planet.

Putin m-a mirat expresia \"o ia alizeul\" in gura unui copil de clasa a III-a, dar apoi mi-am adus aminte de globalizare, TV, etc, deci nu e deplasata.

Se sustine!

Nu prea am inteles cu cine te certi si de la ce a pornit tot scandalul, dar m-a impresionat forta imprecatiilor din final: \"vă strânge de gât și vă țineți cu dinții de ea/ de convențiile ei/ de regulile ei/ câinilor le iese al naibii asta\"

Viata e jegoasa, totul e sa te inveti cu jegul ei.
Pana si viermii se obisnuiesc cu hreanul, zice o vorba de pe la noi.

Atentie la \"puternică cu\".

De data aceasta nu voi lasa un comentariu elaborat, ar fi ca o impietate poetica...
Am simtit acest poem-rugaciune pana la ultima scrijelitura.

Parca mi-a placut mai mult \"The Killer\".
Cu toate scartaielile de acolo, era un text memorabil,
pe care si acum mi-l pot proiecta pe ecranul mintii.

Era mult mai complex fata de textele tale obisnuite, in care, e drept, ti-ai construit un stil usor identificabil, dar care pentru mine se scurge fara a lasa amprente in pasta memoriei.

Ce-ar fi sa te mai joci in cateva texte in maniera din \"The Killer\"?
:)

Unii isi fac un nume construind un cult al poetilor mari.
Gresit.
Altii isi fac un nume demoland poetii mari.
La fel de gresit.

Un poet mare este ceea ce ramane dupa demolare.
Dupa unii poeti n-ar ramane decat moloz liric.
Dupa Nichita ar ramane acea poezie care iti electrizeaza mainile si te nauceste cu ingeniozitatea metaforica.

Nichita are si poezii la minut, dar adevarata lui opera e alta.
A judeca un om dupa poeziile scrise din joaca e o dovada de diletantism. Cunoastem cazuri.
Autenticul nivel al unui poet e cel pe care il atinge in poeziile de substanta.
Acolo Nichita te poarta prin lumi ametitoare.

Dar unii se grabesc sa-l demoleze pe Nichita pentru a-si curata terenul pentru ei si curentul lor.
Nu e o tendinta noua in literatura. Ba e chiar veche.
Se numeste avangardism, si o cunoastem de multa vreme ce poate si ce face...

Unii inteleg din Nichita ce vor.
Altii inteleg ce pot.

Cand aud de \"imagini socialiste\", mi-aduc aminte de unul care isi punea pe pagina de autor fotografia socialistului Che Guevara...
:)

Victoria, impresia de spus si raspus ti-o dau epitetele conventionale.
Ori renunta la ele, ori incearca sa construiesti sintagmele mai indraznet.

Ca exercitiu, ia un Dictionar de Epitete si joaca-te pe foaia de hartie cu niste constructii cat mai insolite.

Chiar din textul tau poti desface si reface expresii.
Ai putea scoate: \"taceri ciopartite\", \"luna anapoda\", \"cafeaua obosita\", etc.

Asta ca exercitiu de scriere creativa.
:)

Emirul nostru are suflet vagabond si pofta de viata nesatula de toate privelistile si terasele lumii. Este adeptul poeziei migratoare, nascatoare de vedenii safirii pe melodii de cuvinte saltarete, pe care-ti vine sa-ti sufleci pulpanele sufletului si sa joci un kazaciok liric.
Ferice de tine, barbosule!

Acest poem mi-a lasat senzatia unor retele de lumini valurite intr-un univers acvatic, ca un labirint scufundat de oglinzi deformante: \"fenomen reverberant în lăuntruri difuze, unde nici luminile brun-aurii...\"

Si mai incolo, sufletele congruente plutesc intr-un cosmos amniotic, protector, smaraldin: \"porțile prea deschise apelor și dizolvarea umbrelor în ochii tăi devoratori...\"

Sigur ca motivul Citadelei mi-a reverberat memorii din lectura lui Saint-Exupery, aici e bine integrat in pulsatia imaginilor ca \"multiplicare continuă a trupurilor migrând\"...

Si sufletele devin scari melcate, coloane solomonice spre infinit. Da, asta e complexitatea dinamica a poeziei.

Ma mir cum reusesti sa pastrezi tonusul acesta de incordare vizionara de la un text la altul.
Astept finalul acestui ciclu de poeme!

\"Autotextură\" ca autoportret?
Daca da, atunci e un joc de cuvinte excelent.

Acest text imi pare ca sta sub zodia corporalului strivitor, a acelei perceptii-de-sine intense pana la durere, imi aminteste de gnosticii care se simteau suflete incapsulate in materia opaca: \"dilatarea insesizabilă a organelor și contracția mea în jurul lor, topirea lentă a stărilor\".

Intre imagini de o frumusete eterica (\"voi deveni o umbră, un înveliș moale pentru câteva seri/ de primăvară cu ploaia cărnoasă\") si metafora iubirii simbiotice pana la digerare (\"cine te mai simte după ce te asimilează\"), lectorul e purtat printr-o avalansa de stari febrile si bulversante: \"să-ți fie atât de milă încât să lovești în neștire/ fața zdrobită a unui adevăr\".

Scrii complex si dens, uneori atat de hermetic incat imi pare ca indepartezi cititorul, alteori reusesti poeme puternice precum o lovitura sub centura.
:)
Ma opresc din comentat, pentru ca ar trebui sa citez tot textul.
Pastreaza tensiunea!