angela furtuna

Este greu sa fii Poet intr-o lume mercantila, sarac in mijlocul unei familii bogate, mandru si independent dar si subordonat unui parinte, aristocrat prin gusturi insa democrat prin principii...German prin nastere, insa educat in Franta, romantic si riguros, visator si sceptic,indragostit si libertin, idealist si cinic, curajos si tandru...Se pare ca lui Heinrich Heine i-au fost daruite, ca multor evrei celebri si etern calatori, mari contraste, daca nu aproape toate...o magma profunda de tendinte si de influente din care s-au cristalizat atatea destine de exceptie ale lumii...

Pe frontispiciul casei unde s-a nascut Heinrich Heine in Altstadt - Dusseldorf, se gaseste o placa:


Institutul \"Heinrich Heine\" se gaseste la cateva strazi distanta, tot in marginea orasului vechi, aproape de Rhin. Acesta gazduieste un generos muzeu, continand piese din casa memoriala, opere de arta, biblioteca familiei, evocari moderne ale textelor celebre, pianul si piese documentare rare:


















Cum sa parasesti muzeul si tainica atmosfera creata in jurul marelui poet, fara a evoca unul tin textele sale atat de celebre?


La despartire, amintesc ca opera lui Heine a ramas un tezaur artistic adevarat atat pentru Germania, cat si pentru intreaga literatura universala. La opera literara si de idei a scriitorului trebuie sa alergam si sa ii patrundem forta, mesajul, mijloacele artistice, locul in epoca si in curentul artistic aferent.

...Caci ne va prinde seara cu o carte de versuri de Heine, citind poemele din urma, cele desprinse din clocotul unui razvratit fara mangaiere...


(Fotografiile fac parte din Arhiva Angela Furtuna - Dusseldorf 2004- 2005)

Angela Furtuna

În lumea de astăzi, călătoria, virtuală și/ sau reală, este experiența omenească cea mai revelatoare. Ea furnizează realitate și sens, întemeind o adevărată cultură a descoperirii. Parafrazând vechea zicală englezească ce zice că peștele este ultimul care descoperă apa, aș spune că noi trăim într-o mare de identități altere de care nu suntem conștienți, iar unele dintre acestea sunt chiar acești minunați prieteni ce răsar din oceanul de povești al lumii, ca dintr-o conștiință globală, universală a omenirii. Dacă este adevărat că realitatea este creată, și nu descoperită, atunci nu este de mirare că o societate destul de paradoxală, aflată încă în preces de constituire, cum este Agonia, avea nevoie de apariția unei ființe minunate, cum este Nicole, care are toate trăsăturile omului universal – cu deschidere la sufletul celuilalt cât și la cultura celuilalt - dar și pe acelea ale personajului pozitiv din povești. Nu degeaba cei care o cunosc resimt acum aceasta ca pe un privilegiu.

Prietenia pentru Nicole: oriunde te-ai afla, de partea cealaltă a celui mai gros zid din lume, eu sunt aici, te aud și te înțeleg, iar sufletul își deschide mereu fereastra către un cer comun.
La mulți ani, frumoși și buni, Nicole, ducând lumina comunicării cât de departe vei putea !
Que Dieu te benisse !

Je t’embrasse,

Angela

Vad ca situatia s-a restabilit in suita de texte recomandate. Este bine. Vocea lui Ion Stratan trebuie sa ajunga si la urechea mai tinerilor poeti aflati in cautare de modele. Daca suferinta acestui om a putut sapa rani atat de adanci, incat moartea lui sa fie atat de naprasnica, discursul sau din interviul acordat mie pomeneste de torturile psihice inimaginabile prin care a trecut de-a lungul vietii, incercand sa traiasca demn si sa exprime numai adevarurile constiintei sale estetice si morale.
Va multumesc.

Dumnezeu ne lasa singuri pentru a-L auzi mai bine. La inceput, singuratatea este foarte zgomotoasa. Auzim partea galagioasa a simturilor noastre si avem impresia ca viata este acea agitatie browniana. Cu timpul, linistea si pacea ne aduc in armonie cu universul, pana la rezonanta.
Te felicit (si) pentru acest remarcabil text, dar mentionez ca te citesc in mod constant.
Iti fac propunerea sa ma contactezi pe adresa Angela.Furtuna@gmail.com, pentru a initia o colaborare pentru revista Hyperion.

Mult succes si la multe texte de calitate,
Angela Furtuna

Nu omul, ci opera.
Nu raspunsul, ci intrebarea.
Nu binomul eu-tu, ci El.

Misterul revelat este stiinta si servitute fata de o idee. Ademenirea misterului, insa, ca stare de poesie...



Angela Furtuna

Multumesc editorilor pentru publicarea textelor mele, precum si doamnei Nicole Pottier pentru ingrijirea textelor.
Va doresc mult succes si la cat mai multe realizari de tinuta, ca aceasta.

Angela Furtuna

Serban, in acest text tu te afli in acelasi plan cu textul \"Acel cuvint\", publicat de mine acum citeva zile. De altfel, si in alte texte semnate de noi, am observat ca exploram lumi ce tind spre acelasi numitor. Intr-un fel, sintem rivali...:-)) Dar e o sansa ca, estetic vorbind, putem evita frecventarea unui muzeu al accidentului. Uite, ad-urmeca si textul meu. Ma uluieste faptul ca bunul tau gust te fereste, ca de un surogat ce nu ar face decit sa-ti intirzie evolutia, de experimentalismul douamiist prin ceea ce are el avorton, deja vu, inca de acum o suta de ani.

acel cuvint






acel cuvînt,
desăvîrșindu-și neînfăptuirea,
devenit neîncăpător
precum o contemplație fugară
a privirii interioare
într-una din acele clipe,
cînd prezentul e doar o apă limpede
ce nu se adauga lacrimii

cunoașterea trecutului te adîncește
în pîntecul unei femei de fum.
cunoașterea viitorului te leagă
cu spatele de vibrația unui bărbat
ce nu încetează să învie

o asceză a devoțiunii:
omul crestîndu-și venele
cu muchia acelui cuvînt neîncăpător
alouqua

cine pe cine zămislește de fapt?
cine cui dezleagă sîngele acelui cuvînt
de pulsul unui corp mental virgin ?

Negare. Negare. Negare.
Pasul urmator te adinceste in sine, deschizind un traseu nemaiumblat. Pasul urmator te apropie pina la cecitate de axa sinelui. Iar pasul urmator te indeparteaza definitiv de maladiile endemice ale altor generatii sau de crisparile alienante ale contemporanilor . Fara negare, ca prima instanta a ctitoririi de sine, nu exista trezire.
De aceea, ipoteza purificatoare a unui perpetuum vomitorium este, cu necesitate, un pretext de paideuma. Dupa care, insa,intemeietorul unei culturi originale isi poate incepe si exercitiile de admiratie. Inseninari, relaxari, impacari cu zinele rele ale psihanalizei, tratate de pace.
Din punctul de vedere al fiecarui artist la juventute, idiomul sau nu este decit singurul continent vizibil, care pluteste intr-un ocean de voma.
Negare.Negare.Negare. La inceput a fost un perpetuum vomitorium. Dupa care, cuvintul, bun inotator, a descoperit singurul continent vizibil.
Felicitari, Serban, este un text excelent.

Intre misiunea de a-si apara copiii si foamea cenusie, de om trudit, exista o respiratie sonora si stralucesc in noaptea rosie perlele dintilor ce musca din piine. Un aer plin de farmec se asterne peste acest text(care , intre altele, beneficiaza si de o atmosfera extrem de iudaica, de parca deasupra caselor lui Chagall s-ar isca inca o muzica ce conduce mirii la mirosul de gutui amare al albumului de nunta), care se intoarce - laolalta cu personajul paternal -, mereu acasa, la flaminizii lui dragi, ce nu traiesc din emotii minimaliste, ci din forta unei iubiri simple si din predestinarea cuvintelor.

(Acum citeva ore, reveneam din Moldova cea grav afectata de ploi, abia bijbiind pe drumurile rupte de apele navalitoare. Poate ca , pastrind in fata ochilor acest suvenir apocaliptic, textul acestui poem a dobindit si mai multa greutate...E greu de explicat cit de impresionant este un drum pe care nu mai circula nimeni, pentru ca acel drum nu mai duce nicaieri...Omul - sau ingerul - nu mai revine acasa, la ai sai,muscind infometat din piine si din cer...Casa pluteste pe amintiri, in aval de disperare, laolalta cu tineretea...)

\"Era un om, era un inger oare?
Era un om trudit, un stilp de sare?\"
Era un vis din care nu mai coboara nimeni, era...amintirea vietii din care descaleca, poate, un ctitor de mic paradis de altadata.

”Din cate stiu eu, astfel de fenomene au fost prezente in toate literaturile altor tari, e ceva normal in evolutia istoriei literare. Si noi il aveam pe Emil Brumaru prin 70-80, nu? Imi pare o neintelegere a fenomenului in mare. Timpul va cerne oricum...”(Dana Stanescu)
Faptul ca este vorba despre un fenomen (pornocultismul, de exemplu,cum a fost denumit de catre autorul articolului…) ce poate aparea in istoria literara, si adesea chiar apare - ca o reactie de protest generationista fata de un eveniment social-econimic sau politic(sa ne amintim si de miscarea flower –power din USA)-, nu este echivalent cu normalitatea in sine, Dana. Niciodata subversivitatea socio-culturala extremista (prin sex, violenta si nihilismul programmatic) nu asigura evolutie, or mie mi se pare ca ceea ce se analizeaza aici este depasirea masurii, a dreptei masuri. Sarea este buna, dar aplicata cu un virf de cutit. Cine pune o mina de sare in mincare o transforma in otrava. Vorbim, deci, de ceea ce poate transforma binele si necesarul in rau si toxina.

”Si ajung parca si eu la concluzia cuiva, cultura ar trebui sa fie gratis si asa s-ar rezolva multe”. (Dana Stanescu)
Cultura este un produs mental si un fenomen pur mental, in primul rind. Tocmai de aceea, in etapele ei anomale, ca aceea pe care o parcurgem( si care o prelungeste pe cea din timpul dictaturii, cind este, ca fenomen de massa, mai degraba psihoterapie si defulare, forma de lupta politica si de emancipare), cultura poate fi manipulata in propria sa dauna, ca si in dezinteresul real al creatorilor.
“Oricum nu mi-a placut tonul acestui articol interviu sau ce e”.(Dana Stanescu)
La asa realitati, asa ton. Actiunea si reactiunea se genereaza reciproc, atit ca intensitate cit si ca target.
Omul nu se poate indeparta prea mult nici de propriile limite, cum nici de limita ideala intangibila, fara a fi nevoit sa se confrunte cu limitele confratilor. In lumina lumii, sintem oglinda celorlalti. Mult mai tirziu abia, sintem propria oglinda.

Angela Furtuna

Dincolo de calitatile indiscutabile ale articolului de fata, frapanta este insasi maturitatea autorului, aflat el insusi la virsta douamiismului manifest, dar repudiindu-l ca “doctrina’’ literara ce legitimeaza in versantul pornographic o tema generationsita de admitere in marea literatura romana. Iata cit de bine este ipostaziata in acest text tentativa unei intregi adunari massificate de a strapunge o zona critica a culturii prin avortarea si dezicerea de o minima moralia, iar Marius Marian Solea a identificat extrem de corect matricea acestui fenomen. Se spune ca marea arta nu se poate face cu politete, dar se pare ca marea arta nu se poate face nici cu organele genitale transformate in girofar. Un psihanalist l-ar asimila pe Kahlil Gibran pentru a traduce in simptomele refularii o mare incarcatura maladiva: “Ciudat, pofta mea pentru unele placeri e parte din durerea ce o resimt”. Vidul spiritual al douamiismului este mai grav decit apetenta sa - chiar daca expandata din suferinta nevrotica exacerbata- pentru aroganta despuierii si exhibitionismul erotic fanat. Sint doua mari probleme de psihiatrie aici: 1. un douamiism care este mai mult diagnostic psihotic si politic decit curent literar generationist si 2. un destin paradoxal al lui Marin Mincu – profesor si critic ilustru, poate ca pe alocuri si poet destul de bun – ce preda stafeta, celor ce avanseaza prin exercitii de detabuizare culturala, prin cheia coitului public ritual, ce pericliteaza nu numai destinele unor tineri teribilisti si deceptionati, cit si o imagine de carturar onorabil ce parea apt sa bata la portile senectutii cu mintea cea de pe urma a inteleptului, iara nu cu cinismul septuagenarului vicios.

Angela Furtuna

Intr-o zi,dupa o furtuna teribila, toti copacii de pe strada mea ramasesera culcati la pamint. Acoperisurile caselor, dezmembrate, inchipuiau gramezi uriase de lemne de foc. Ca niste bostani taiati in doua, zidurile caselor se cascau la cer cu un rinjet sinistru. Printre ruine, zglobiu, un colibri asternea pete de culoare si de sunet, speranta. Si, parca, glasuri de copii inviorau strada pustie acum. Eram acolo. Chipuri iluminate de flacarile cuptoarelor scintilau clipele cu care priveam ruinele de dupa furtuna. Asa am inceput sa scriu Floare de cenusa (Rabbi), cind chipurile urcau pina la mine din memoria focului...http://www.agonia.ro/index.php/poetry/98817/index.html...Am invatat ca fiecare duce in spate numele altora, si astfel omenirea poate sa inainteze...

Tocmai lipsa de cultura si de respect autentic fata de valorile nationale si europene au determinat ca sa sabotati acest subiect generos care a fost celebrarea Zilei Frantei din tableta semnata de mine. Franta, alaturi de alte tari europene dezvoltate, s-a aflat alaturi de noi si in aceste zile grele, cum si altadata in trecut, iar toate defectele ei, ca si ale noastre, trebuie privite prin prisma unei gindiri pozitive si a spiritului crestin originar in aceste locuri, ca si prin aerul purificator al noului val multicultural tolerant si constructiv. Lumea catre care ne indreptam pare plina de primejdii daca nu o abordam cu seriozitate si raspundere fata de valorile autentice.
Va multumesc pentru participare si va doresc mult succes.
Tineretea este doar un accident de care nu trebuie sa va simtit raspunzatori. Judecata nu se face aici, ci undeva mai sus, mult mai sus.

Prea mult patetism pentru nimic, Cristian Oravitan. Adevarul este ca fiecaruia ii este utila competenta pentru ceea ce face si ceea ce asuma, mai ales public, in cazul de fata conditia minima fiind cunoasterea limbii romane, macar in fondul ei primar. Replica domniei tale este o pilda a ceea ce NU ar trebui sa fie un atelier de creatie:cabinet medical, adica, sau salon de infrumusetare.

Succes in achizitionarea unui lexic din ce in ce mai largit si in deversarea lui catre literatura (atentie la inundatii si...inflatii).

Angela Furtuna

P.S. Profesorii care, de-a lungul vremii, mi s-au impus in amintire sint numai cei care au fost aspri, severi dar drepti. Pentru ca mi-au aratat la timp greseala, nu pot sa-i uit, iar remembrarea lor este bucurie.

Care comentariu? De la ce text?

Ne aflam pe un site de literatura si cultura de limba romana. Cunoasterea limbii noastre este, deci, conditia minima pentru a te face vizibil aici. Traim intr-o lume competitiva, in care criza de timp este problema majora. Gingasiile sint pentru secolul trecut, parca aceasta este lectia tineretului de astazi. Sint oarecum amuzata de micile sensibilitati reclamate. Maturizati-va. Eu nu contenesc sa admir cite flagrante incalcari ale adevarurilor istoriei culturii si civilizatiei romanesti si universale se produc aproape zilnic aici. Insa nu este treaba mea sa judec, iar daca am o opinie, o fac, pur si simplu. Democratie, stimate coleg Vladimir Negru, inseamna si dreptul de a nu avea dreptate, atita vreme cit libertatea mea de opinie nu o afecteaza pe a vecinului.

!. C. Oravitan: nu exista cuvintul \"meschinatate\". Cum titlul incepea cu exact acest cuvint, nu am mai citit restul. Mai mergeti la scoala, intii.
2.Paul Bogdan:Cuvintul “presa” , conturat mai bine in cadrul unei specii literare jurnalistice, include un gen de produse cum sint: articolul, interviul, reportajul, ancheta, tableta, fotoreportajul si alte citeva. Exista, desigur, si acceptiuni amatoriste asupra acestui termen, pentru ca, desigur, fiecare este liber sa scrie ce il taie capul, mai ales atunci cind nu are repere profesionale conferite de studii de specialitate. Textul furnizat aici, incadrabil la subcategoria “tableta” este in mod inutil transformat in minge de tenis. El va ramine in orice taxinomie riguroasa o tableta, deci o specie jurnalistica, adica de “presa”.
3.Dinis Adrian:In textul despre Franta este vorba despre Franta. In alte texte este vorba despre durere.

Draga Paul Bogdan,

Observatia nr.1. Propun sa pastram proportiile si sa nu alunecam in exagerari. Textul \"Franta mea\" este un modest omagiu adus la aniversarea Zilei Nationale a Frantei si este un poem in proza. Comentariul tau este o mini-tableta jurnalistica, ce putea fi plasata, cred, separat, la Personalele tale sau la Presa. Vedem bine, nu exista o legatura intre ele. Un text literar poate fi comentat cu armele criticii literare, pe cind un text jurnalistic cu polemici de idei.

Observatia nr.2. Daca tot ai deviat catre un subiect mediatic, parerea mea este ca trebuie sa invatam si noi de la modelul occidental: mindria de a merge mai departe, indiferent de cit este de greu. Uite-te la londonezi, dupa atentat: a doua zi, disciplinati, s-au urcat in metrouri si au mers la servici. Restaurante, birouri, discoteci, teatre, cinematografe, institutii - totul a functionat. Mesajul este clar: NU ne temem de tine, nenorocire! NU ne vei invinge! Ei nu-si pling de mila la nesfirsit, ci isi sufleca minecile si se apuca de treaba.
Da, Franta a impodobit cerul bucurestean cu artificii de Ziua Nationala, ca semn de mindrie si de respect fata de trecutul si valorile lor, gest care tie ti s-a parut exagerat deoarece se petrece la ora marilor catastrofe de la noi, insa chiar azi tot Franta si UE vor vira sume mari de bani pentru refacerea retelei de infrastructuri si a satelor distruse de ape dupa inundatiile din tara noastra. Este, acesta, un mod de a fi, demni, in lumea civilizata,impreuna la bine si la rau. Deschide bine ochii: mentalitatea occidentala nu sufera de inflatia spirituala din Orient, ci este pragmatica, decenta, eficienta, neo-umanista. La noi patrunde mai greu acest tip de gindire pozitiva, pentru ca, traind in acest mediu romanesc corupt, mafiot, politicianist demagogic, malnutriti si abrutizati de media scandalurilor, oamenii pur si simplu au fost indepartati de sansa de a mai trai decent si de a avea un soft mental de viata buna, raminind cantonati in mentalitatea supravietuitorului.
Dupa cit de mult a facut Franta pentru Romania, si pentru cit de multe va mai face si deja face in chiar aceste clipe, Franta nu are cum sa se faca de ris. Dimpotriva,noi sintem cei care trebuie sa invatam ca, oricit de tare ne-ar durea necazurile si mortii nostri, soarele tot va rasari in fiecare zi la ora stabilita, sa acceptam cu stoicism la viata este facuta din bucurii si din necazuri, si sa vedem in fiecare clipa si partea plina a paharului, din care putem sorbi si picaturile de speranta.

Am trimis un comentariu acum cinci minute la replica domnului Paul Bogdan si nu a aparut pe site. De ce?

“Angela si eu resimt diferenta intre cele doua limbi... oare faptul ca engleza a castigat \"competitia\" nu e un semn suficient ca majoritatea culturilor isi traiesc agonia in civilizatie?”

-Vladimir,
Engleza nu a cistigat competitia. Este un punct de vedere care mi se pare gresit. Competitia se da numai intre doua categorii identice de obiecte. Or, nu poate exista competitie reala intre o limba de cultura(franceza) si o limba de civilizatie materiala(engleza). (Ceea ce resimtim noi ca fiind competitie intre limbi este de fapt o competitie politica si care are loc intre piete...)Asadar, neexistind o competitie reala, nu vad cele doua candidate. Un bobeur nu se poate intrece cu un inotator. Cei doi “vislesc” in “ape” diferite .

”Materia nu a fost niciodata mai importanta decat spiritul, desi astfel de judecati au valente in intregime subiective”

-Ei, dar ce spui, Vladimir, de materialistii atei, de care tocmai incercam sa ne indepartam nitel, dupa caderea comunismului, pentru a mai respira si aer curat, desi nici cu omul consumerist nu ne e mai usor, antrenat intr-un downshifting extrem de interesant...

“totusi ideea unei patrii afective, oricat de bine ar suna, imi pare greu de acceptat... prefer, poate intr-un mod traditionalist de gandire, sa imi delimitez exact spatiul stramosilor, spatiul mioritic iar restul lumii sa fie doar interferenta... poate chiar afectiva.”

-Desigur, Vladimir, este un punct de vedere, care a fost la moda in secolele XIX si XX. Insa exsita si puncte de vedere mai actuale. Teoria natiunii, astazi, vezi ca incepe sa se modifice, sub presiunea modelului globalizator, care incearca sa seduca si prin propunerea unor noi centri de putere multiculturala, in jurul carora sa graviteze foste natiuni, reunite prin noi concepte si noi mecanisme de piata, reglate cam dupa modelul asociatilor familiale (unde codul genetic si etnic este inlocuit de o limba si o civilizatie dominanta, fie ea franceza, germana, sau engleza, britanica sau Americana…care s-a impus de-a lungul timpului si a fost asimilata chiar de buna voie…Vezi cazul Romaniei: generatia mea si alte generatii precedente sint puternic francofone si francofile, prin absorbtie in epoca in marea cultura model, cea franceza. Generatiile de dupa noi au fost mai usor absorbite de anglofilie, dupa macdonaldizarea consumului si computerizarea microsoftista a exploziei erei informationale…)

”\"patria spirituala si culturala franceza este un epicentru mental al civilizatiei in expansiune.\"... din punctul meu de vedere e oarecum inexact, desi poate ne-am dori asta... poate e vorba de faptul ca limba cu pricina e mai accesibila fata de exemplu germana... pana la urma gandim doar in limba natala, restul sunt traduceri mentale mai mult sau mai putin exacte.”

- Daca avem radacini si in limbile de circulatie, si daca exercitiul cultural ne conduce catre albiile altor civilizatii, mai puternice si infloritoare si care ni s-au revelat ca modele, cum adesea se intimpla, atunci psihismul nostru este absorbit in fluviul mai mare. Riurile mici se varsa in fluvii si, la urma, in marele ocean, Vladimir, iar acestei legi nu ne putem opune. Decit ca martiri anonimi.

Cu prietenie,
Angela Furtuna