angela furtuna

Presa vremii e plină de lozincile mobilizatoare care îndemnau oamenii într-o singură direcție. Răsfoim la întâmplare:

“Cifrele planului gâlgâie...”

“Iubiți tovarăși, mă aflu la Sinaia, în casa de creație a scriitorilor. (...) Am în față Planul Economic al Republicii Populare Române și mă gândesc la uriașele sarcini ce le avem de îndeplinit, noi, mânuitorii condeiului, pentru a da celor ce muncesc în uzine și pe ogoare o artă înălțătoare ca o fluturare de steaguri. (...) Cifrele Planului gâlgâie de puterea muncii, în ele uruie motoarele, sclipesc plugurile tăind brazdele, zâmbesc obrajii copiilor plecați asupra cărții în niște școli luminoase.”

(Eusebiu Camilar, Scînteia, ianuarie 1949)

De remarcat ce lume frumoasă, roză, servită benevol de scriitorii osanaliști! Ce valori bune, bune precum mesajele subliminale actuale din dictatura media, transmit aceștia generațiilor de ieri și de astăzi! Cât de frumoasă era, desigur, în felul ei anhililant, Cântarea României, trasă de servilii politruci! Ah, clișeele propagandistice ale proletcultismului de altădată, cele atât de regretate de sugativele partidului unic și de aplaudacii de serviciu, cele reluate cu bucurie de minerii aduși în mineriadele din 90! Noi muncim, nu gândim. Câtă profunzime! Ele urcă din parfumul romantic muncitoresc emanat altădată de unii scriitori renumiți (deși repede uitați după 89, ca orice balast)- preluat astăzi de festivaluri literare provinciale și anoste și transmise copiilor de azi sub formă de produse mentale anticoncepționale. Perle din din galeria literaturii proletcultiste a anilor ‘50 ies cu duiumul la iveală, iar viziunea lor e uluitoare. Tinerii cool chiar duc lipsă la ora actuală de astfel de modele. \"Aceastã literaturã, redusã la propaganda de partid, își fãcuse un stindard din a înfãțișa pe muncitor, ca pe un ins vânjos, butucãnos în exprimare, redus intelectual, dar sincer în credința lui comunistã. Dramaturgia lui Mihail Davidoglu, proza lui Eusebiu Camilar, poezia lui Dan Deșliu, acreditaserã, alãturi de miile de reportaje propagandistice, imaginea muncitorului troglodit, folosit ca element de presiune împotriva a ceea ce, în epocã, se numea “șovãiala intelectualilor”, intelectualilor care tãiau firul în patru (helas, in anii 90 si intelectualii români, golanii de la Universitate, o făceau, și tocmai de aceea minerii au sosit cu mic cu mare să+l ajute pe Ilici la curățenia generală! n.n.), în timp ce omul simplu, o spune p-aia dreaptã ! Și, brusc, în memorie ne revenea lozinca îndelung scandatã, la mitingul FSN, de vajnicii susținãtori de la IMGB ori FAUR : “NOI MUNCIM !, NU GANDIM !” Câtă încântare revoluționară și revolută!
Pentru afișul viitor ar fi utilă poate capodopera secerei și ciocanului, cea vizuală, atașată clișeelor mentale din îndemnurile \"La luptă, tovarăși1\" sau \"Depășiți planul, dragi tovarăși!, țara are nevoie de brațe vânjoase!\", cu care, plin de entuziasm, marele scriitor Eusebiu Camilar își îndemna boborul de la tribuna organului Scânteia.

Multe din logo-urile de altădată, la care și scriitorul omagiat aici se pricepea bine, ar fi bune în noile campanii electorale, care să țintească împotriva \"capitalismului retrograd\". Doar câteva: \"Lazăr de la Rusca\",
\"Mierla lui Ilie Pintilie\", \"Broz Tito, călăul\", \"Sirena lui Roaită\", \"Tătuca Stalin\", \"Cîntec de dragoste pentru tovarășul Gheorghiu-Dej\", \"Balada tovarășului care a căzut răspîndind Scînteia în ilegalitate\", \"Silverster Andrei salvează abatajul\"...
Aplauzele scriitorului mergeau înspre colegii de echipă:

PARTIDULUI, de A. Toma
Când stăvili până \'n cer ne cresc în cale,
Noi, comuniștii, nu cunoaștem jale.
Proptim largi umeri, toți — rostim « PARTID »
Cad munți de fier, căi dalbe se deschid.
Nu-i iarba fiarelor, nici vrăji nu sunt:
Partid, tu mânui legi de neînfrânt.

Lozinci din Marx și Lenin și Stalin
Se împlinesc cu forță de destin.
Partid, tu pentru noi prin noi învingi,
Sub orice pas un iad străvechi tu stingi
Și \'n orice seceră, orice ciocan,
Un cuget pui cu-avânt de năzdrăvan.
Și\'n orice braț treci vlaga tuturor
Din sterpe stânci să smulgă plin izvor,
Și an cu an izbânzi cât veacul seceri —
Intrecătorule mai sus de orice \'ntreceri!
Azi, când ne crești a fi atotstăpâni,
Bem crezul tău ca flăcări în plămâni —
Turnând nădejde, dragoste, mândrie
In munca desrobită pe vecie.

Conducătorule\'nțelept, condu-ne!
Noi zi cu zi trăim câte-o minune.
Vijelios noi te urmăm și cu uimire
Spre noua și frățeasca rânduire.
Dar vai și-amar de dușmanul de clasă
Pândind s\'aprindă noua noastră casă.
Cu el nu-i trai nici pace. — Facă loc!
Partid, înalță-ți paloșul de foc!
Căci omul nou nu-i dornic doar de spor:
I-ai prins aripi și-i sufli vânt de sbor,
Și-și cere liber largul pământesc
Căci aripile-i cresc —
și cresc —
și cresc!

sau

Balada tovarășului care a căzut răspîndind Scînteia în ilegalitate (fragment)
de Victor Tulbure

Noaptea cât un veac
miezul și-l despică.
Om cu strai sărac,
om fără de frică,
mâna ce\'mpărțea
slovele « Scânteii»
în cătușă grea
au sdrobit-o răii.
Pașii ce suiau
către pisc și lupte,
lanțuri grele au
și au glezne rupte.
Fruntea a rămas
dârză și cumplită.
Geme, în obraz,
viața, pălmuită.

Noapte, unde-l duci,
între santinele ?
Nori de plumb și tuci,
zornăie oțele.
— Spune! Ți-om da aur,
vite și pătule.
Pruncii o să-ți aibă
blidele sătule.
Spune! Vei fi liber
și-ai să-ți vezi nevasta.
Vei trăi\'n mătăsuri,
vei uita năpasta.
Ce-i mai bine: liber
sau, în negre zori,
ciuruit de gloanțe,
croncănit de ciori ?

Din adâncuri, smulse
vorbe glasul prinde:
— Libertatea nu se
cumpără și vinde.
Ni-i partidul viața.
Drumul ni-i partidul.
Vom răzbate ceața,
vom străpunge zidul.
Pot să mor. în urmă-mi
brațe milioane
flutură în soare
seceri și ciocane.

Omul ce cădea
lângă nopți de sgură,
semn de bici purta
pe obraji și gură.
Pumnii ce strângeau
lutul ud de sânge,
steag de foc strângeau
și stropit de sânge.
Piept străpuns de plumb
prevestea cumplite
flăcări peste culmi —
mari și răsvrătite.
Ochii de scântei,
ce vedeau departe,
printre vâlvătăi,
dincolo de moarte?
Ei vedeau venind
oameni, flamuri, care —
drum nou despicând
Soarelui răsare.
Ei vedeau aprins,
proletar steag roșu
fâifâind pe culmi,
mai înalt, mai roșu.
Ei vedeau, ca\'n vis,
cum, peste paragini,
împliniri de vremi
stau înscrise\'n pagini.
Și vedeau cum alte
mâini cresc înmiite,
împărțind «Scânteia»
zile izbăvite;
Cum, citind «Scânteia »,
se pornea norodul,
zării socialiste
să-i culeagă rodul .
Iar în fruntea luptei,
clasa muncitoare
dârză\'nalță flamuri
roșii către soare.

Totuși, pagini din astfel de autori - obligatorii în școlile din epocă, la fel cu unele semnate de Camilar - ne-au asasinat copilăria și mințile, iar acum - deși au murit mulți eroi la revoluția de acum douăzeci de ani în numele idealurilor anticomunsite - acelorași autori siniștri li se construiește un cult public cu osanale de către persoane ce par altminteri stimabile, dar care cheltuiesc pentru astfel de evenimente bugetul sărac al culturii românești, în timp ce autori de mare valoare și estetică și morală, dar provenind din zone încă repudiate de neobolșevismul atotstăpânitor sunt sistematic marginalizați și supuși unui genocid cultural actual fără precedent.

Ei bine, acestea sunt probleme serioase. De neevitat, într-o analiză pertinentă și riguroasă, făcută în numele adevărului.
Dar dacă se vor minimaliza mereu aceste probleme ce definesc grava criză morală a culturii românești, în timp ce complicități politice aberante mușamalizează adevăratele interese naționale de dragul obținerii unor foloase proprii și circumstanțiale, să nu ne mai mire faptul că lumea noastră devine din ce în ce mai absurdă, oamenii din ce în ce mai înnebuniți de lipsa reperelor valorice, iar tinerii tot mai detașați de absolut orice implicare în acest abator cotidian.

Scriitorii de astăzi nu mai sunt o putere publică atunci când sunt liber profesioniști, dar scriitorii din vremea partidului unic și a spiritului totalitar erau o putere, dacă își puneau pana în slujba propagandei oficiale. Oricât de vremelnică le era gloria literară (un exemplu ar fi Platon Pardău, prozator care a scris literatură de curte în cantități industriale și a trăit regește de pe urma ei, deși după decesul său nu a mai rămas nicio pagină valabilă din toate acele cărți), mulți nu au refuzat colaboraționismul.
Nici Eusebiu Camilar. Pentru acest motiv el nu va fi niciodată legitimat moral, într-o adevărată societate însănătoșită, să devină emblemă de festival, să înzestreze conștiințe ale societății deschise și nici model pentru noile generații. Cum, însă, acest festival există totuși, el trebuie să poarte o bulină, eventual roșie (de la roșul de Kremlin, cel ce a distrus România). Nu e nimic rușinos, în fond. Ci un advertisment: voi, cei ce intrați, lăsați afară orice speranță.

Dragă Alexandru Moga,

Îți înțeleg reacția, și se poate vedea că și alte culturi au astfel de probleme de igienă morală. Acestea țin de reconcilierile naționale ce au sau nu au loc după regimurile totalitare. Celine e un caz mai vechi. Despre Gunter Grass au apărut recent unele dezvăluiri. Despre Kundera. Și așa mai departe.
Problema este că ele trebuie cunoscute, în numele dreptului la Adevăr și la Binele politic, care înseamnă în primul rând Adevăr. Iar numai după aceea publicul trebuie să judece. Așadar, invitația la lectură și cercetare este calea cea mai corectă de a înțelege ce s-a petrecut, cum a afectat totalitarismul viețile și conștiința unor scriitori și apoi cum le-a afectat opera. Fără Adevăr, murim din nou, \"fără memorie, ne smintim\", spunea și Vladimir Tismăneanu, recent.

Nu trebuie să cădem în radicalizări, însă, căci radicalizându-ne, ne aflăm din nou în pericole ca acelea din anii 30 sau 50, adică fascistoide.
Suntem datori să judecăm lucrurile cu iubire de adevăr și cu dorința de cunoaștere. Ținta oricărui bun cetățean al societății deschise trebuie să fie una democratică, adică de prevenire a logicilor ce au demonstrat și în trecut capacitatea de a produce Rău totalitar, prin propaganda, prin spălarea creierului, prin artă angajată.

Poemul “Colonist în Țara lui Amenhotep” are istorie…

A fost publicat pentru prima oară de revista România literară, condusă de Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu , în numărul 15/ 2001 la rubrica Post Restant a marii poete Constanța Buzea ( primele doua capitole ale poemului). Ulterior, în numărul 20+21/ 2001 al revistei România literară, au apărut celelalte șase capitole ale poemului. Iar după încă o săptămână, în numărul 22/ 2001, revista România literară publică și unele reacții apărute în toată lumea privind acest poem, cum ar fi fragmente din scrisoarea poetului Alex Dohi din Suedia care, referitor la „Colonist...” scrie:
„Vai ce furtună frumoasă iscată de acest înger apărut din seninul dăruirii briliant stârnind praful de pe mentalul menierist. Asta, da, mare descoperire ! De-a lungul anilor tot urmărind rubrica dumneavoastră, doamnă Constanța Buzea, și tot sperând , da, de apare cineva: și nu-i vorbă, de vreo 2-3 ori pe sita neobosit scufundată și apoi ridicată la lumina tiparului, se iveau firicele de aur a căror lucire îmi tresărea în inimă, apoi tăcere, și pierdere în ceață ( sau dăie Domnul! Poate lucrare tăcută cuma apelor subterane); dar de data asta, însă, iată: chiar un bulgăre de aur! Cititorul din mine se ridică extaziat în picioare și aplaudă; poetul din mine cade în genunchi de uimire și bucuria că, uite, nu ne aflăm pe terminate ci poate abia începem de-adevăratelea. Mă și felicit într-un fel că, iată, pe lângă metehnele mele multe, mai am și câteva obiceiuri ce par la prima vedere ridicole, ca un om de 46 de ani să citească cu regularitate, ba chiar cu oarecare aviditate Poșta Redacției și, deci, că iată, mă aflu ridicat, întraripat de cuvintele ce vin prin Angela Furtuna ! E o minunăție de poezie ! Doar deja din aceste două pasaje se simte, respiră acel aer special de santal al unei cărți rare, misterioase, aproape tainice și în același timp o deplinătate a vieții, un ascuțiș de brici, a unei ironii abia perceptibile, și chiar umor ( „Amenhotep în sus, Amenhotep în jos”), de ca și cum cea prin care vine suflul și-ar observa discursul, și și-ar râde de propriile mijloace, dar poate fi și o trimitere ( parte grație excepționalei inspirații) la celebra și multadevărata zisă a lui Hermes Trismegistos : \"Ce-i sus e și jos\"... Sunt înnebunit de sublimul expresiei sincere și eliberate :...\"nu-și poate desprinde privirile de o firidă interioară a gândului\"...(Ce fină nuanțare!); sau : \"el își netezește fruntea cu o flacără\", sau \"metanoia lățindu-se pe o pată de motorină ce sufocă ochiul de apă din fântână\"...sau : \"incertitudine în sala de meditație cînd o boare jucăușă gâdilă un carpen\"...ei, cu astfel de adieri chiar și Holderlin sau Rilke s-ar fi mândrit smerit, ba chiar și Kavafis; e cu siguranță o prostie să citezi, o ciopârțire, pentru că tot acest suflu e divin și total ieșit din comun! Acest volum trebuie imediat publicat ! Păcat că eu nu sunt critic, că nu dispun de terminologia respectivă: timpul e scump ! Mi-ar plăcea ca și Grigurcu, Cistelecan sau Negrici, să citească această poezie și imediat să se exprime ( de ce să se aștepte ? de ce? Când așa de rar poezia e așa de poezie...)\"

Mai târziu, după apariția în volum a poemului „Colonist...” și anume în volumul „Primul Kaddish”( Editura Dacia, Cluj Napoca, 2003), cunoscutul critic literar, Prof. Universitar Dr. Mircea A. Diaconu, scrie: \"Colonist în tara lui Amenhotep (2000), poem amplu, refuzînd chingile prea strîmte si formalizate ale versului – totusi, bare oblice marcheazã anumite rupturi –, intrã în categoria cuprinzãtoare a crizei constiintei moderne, în care eul îsi trãieste agonia, constient de singurãtatea lui socialã si ontologicã. Semnul marii poezii este dat aici nu numai de acuitatea si fervoarea cu care aceastã stare, deloc si de la nimeni împrumutatã, se manifestã – Angela Furtunã construieste aici în afara oricãrui traseu progresiv o intensitate care sondeazã si întemeiazã anxietatea –, ci si de felul propriu de a face din limbaj un teritoriu gata de explorat, fascinat de sine si fascinant în tendinta lui de a suplini realitatea, fie ea si emotionalã. A se proiecta într-o identitate textualã, a construi o lume care stã sub semnul imaginarului lingvistic, iatã nu pariul, ci substanta unei poezii care, consecintã a unei inteligente care se hrãneste din culturã si sarcasm, din melancolie si damnare, nu lasã nicicînd impresia vetustetii sau a experimentului. În fond, poezia aceasta angajeazã total, în directia unei constiinte sceptice, care nu acceptã iluziile, salvîndu-se, dacã putem sã spunem astfel, urmuzian. Umorul negru, pãstrîndu-se în preajma fiintei, iese din zona „expresivitãtii”, pentru a da seamã într-un mod în care ironia este consubstantialã crizei, despre un timp alterat, despre sentimentul acut al izolãrii. Construit infinitezimal, poemul se dezice de poetica minimalismului, în favoarea unei elite a senzorialitãtii, care refuzã orice fel de fundamentalism, constiente de iluzia lumii, de manifestarea exclusiv ca metatextualitate a lumii.
Altfel, Amenhotep lunecã usor spre burlesc, consistenta lui intrînd în zona contradictoriului, totul dezvãluind aici criza eului neputincios în fata exploziei unei lumi de marionete, care nu mai pãstreazã nici mãcar memoria naturii. Dacã n-ar fi o aurã a cuvintelor care sã pulverizeze deasupra lucrurilor neantul si deasupra neantului o constiintã luminoasã, sau mãcar iluzia ei, si dacã n-ar fi aceastã proiectie a eului, care devine motorul si liantul întregii constructii, atunci sigur cã am rãmîne în interioarele unor mecanisme consacrate de Urmuz, fatã de care, totusi, e mai putin cinism, ca si mai putinã atrocitate. Am putea re-construi imaginea acestui personaj a cãrui existentã – de hîrtie – dã seama despre fantasmele, spaimele, artificialitatea unui timp, despre angoasele unei fiinte rãtãcite în lume. Fãrã sã existe, Amenhotep este, totusi, dovada cea mai sigurã a unei existente, însã a uneia intrate în derivã, eventual, cazul poetului, fascinate de vid.
Oricum, un poem din care nu poti cita decît integral, sau – cum am putea face noi însine – pe sãrite, cu speranta cã am putea pãstra, fie si din fragmente, ceva din taina acestui discurs, ceva care sã convingã cã ne aflãm în miezul tare, inaccesibil tocmai din cauza fragilitãtii lui exemplare, a poeziei. Nu vom cita, asadar nimic, mai remarcînd doar cã întreaga poezie urmeazã unui filon venind la luminã, numai pe jumãtate, din subconstient, pãstrînd neatinse ruine, spectre, obsesii, cãrora le simti vibratia cumva visceralã, din care se naste un fel de fascinatie oarbã pentru ceea ce trãieste adînc în noi si nu ne apartine, continîndu-ne. Un poem – alunecînd în voaluri alchimice – care debuteazã afirmînd tutela materiei, din care nu rãmîne decît exercitiul spiritual al contemplãrii ei („dincolo de lume e doar lumea / un atelier pentru experti în deranjarea plauzibilului / aur exfoliat sub ruina ascezei”) si care sfîrseste prin a crea iluzia recuperãrii, fie si din zdrente, din carton (faraonul e de carton), a identitãtii eului. În interiorul acestei posibile transmutatii, poezia ca exercitiu al suferintei, suficiente siesi, neluînd nimic din afarã, mîntuind într-un fel care transformã suferinta într-o mecanicã iluminatã a analizei de sine voluptoase: „femeile lui Amenhotep ies si intrã în text ca într-o saunã ce le livreazã de fiecare datã amantului spre desfãtare / […] / eu alunec în susul unui cer vãlurit / un scarabeu pe un voal de nuntã / la capãtul lumii e doar lumea si Amenhotep într-o zdreantã de lux / vamesii potolesc tîtînile mãrii cu stiri despre receptarea mediaticã a durerii ca bucurie perversã / aur pe anatomia suferintei ce colonizeazã sacrificiile celor blînzi / decoratiuni si arte devastînd scheletul craniului meu în dialog cu masca de ceremonie mortuarã a unui Amenhotep de colectie / poezia ca premoniție a eului disociabil”. \"

Multe alte etape a parcurs istoria fabulaosă a acestui poem... Iar viața lui abia a început...

Angela Furtuna

...nu merge cu pomana, la o miza așa de mare...Moartea autorului e un subiect tabu, întotdeauna. Apoteozăăăăăăăăăăăă...
Merge, însă, tăiatul cu lama, sub bărbie, pe stânga, adânc.
E un final literar și de carieră cu adevărat apocaliptic.

Din păcate, există și lucruri mult mai concrete, cum ar fi poezia kitsch, de care e plină lumea forumurilor literare de pe web sau din spațiile reale. Veacu acesta turbulent produce din ce în ce mai mulți oameni gata să -și pună sufletul în vitrină pentru a se defula. Dar asta nu este literatură, ci cură de autoterapie. În aceeași manieră, după defulare, se leagă amiciții și grupuri literare de presiune. Ceea ce este un fenomen sociologic de agregare socială prin grafomanie, este confundat de către autorii implicați cu literatura, și apoi cu prestigiul, mai apoi cu axiologia.
Stimată Silvia Caloianu, textul este slab. Înstelat și patetic. Kitsch, prin confuzia pe care o cultivă, între valoare estetică și comunicare empatică. Poezia nu coagulează, după enumerarea unor datum-uri cu valoare de judecăți critice la adresa civilizației actuale. E ca și cum un cabalist a tot suflat asupra cuvintelor, a suflat și a tot suflat, însă ele tot nu s-au însuflețit, nici după a mia resuscitare.
Știți unde greșiți? Poezia este o chestie de 1. dozaj, 2. proiecție și 3. de originalitate. La dvs. edificiul cade după primele câteva cuvinte, încă de la început, prin repetiția deranjantă și absolut inapropriată: \"cu mulți lilieci
mulți
mulți\"...Ei bine, liliecii ăștia, mulți, mulți, devin pentru textul de față și pentru posibilele lui coduri estetice un fel de pitici pe creier. Repetiția induce în text, precum liantul greșit ales sau greșit dozat într-un mortar, capacitatea lui de a fi casabil și de a compromite întregul edificiu. Ceea ce, de altfel, o și face cu succes. Căci ceea ce clădiți dvs. mai departe se dovedește a fi o sumă de acte ratate. Citind acest poem, dis de dimineață, am mai parcurs și alte proiecte scriitoricești ale dvs. Acum vă descopăr și constat și gloriolatria ce însoțește trecerea dvs. prin literatura zilei.
Datul cu steaua și datul în stele nu pot ajuta cu nimic, din păcate, în creșterea valorii literare a poeziei. E un spleen bovaric, la final, o desincronizare organică, un mesaj atât de kitsch pentru vremurile noastre cu multiple frustrări, multe, multe...

Stimate Domnule Victor Potra,

La un moment dat, furia dumitale și acel homuncul maniacal(care sunt un imaginar nedetonat încă) se vor transforma, totuși, în literatură. Am mai spus-o și altor oameni talentați din acest for. Luca, Nanu, Geier, Mamier. Important este, însă, să faceți alegerea: ori literatură, ori socializare prin pseudo-grafomanie compulsivă de forum literar eclectic. Vă încurajez și vă susțin. Perseverați întru literatură.

Angela Furtună

Un text lipsit de valoare, insa bazat pe intentia de a obtine succesul prin agresivitatea imaginii si kitsh. Doua probleme se pun aici: unu, care sunt limitele prostului gust in arta (raspunsul corect e ca sunt infinite, pe masura ce arta e tot mai democrata) si doi, care sunt limitele prostului gust in viata publica din Romania (ei bine, sunt tot infinite).
Cand fac aceste remarci, ma gandesc neaparat la generatiile de tineri, care, in lipsa avertizarilor, preiau din mers si conformist mimetic cretinismul, iresponsabilitatea culturala si lipsa de criterii.
Exista, totusi, si o consolare: (cu ajutorul lui Dumnezeu, care nu ne lasa la greu) exista undeva, in societate, precum intr-o enciclopedie a prostiei umane, o acumulare cvasididactica de cazuistica negativa ce poate fi vizitata(cum e acest sfrijit poem anerectil). Prin urmare, repet, acolo se inmagazineaza Raul (inclusiv cel estetic sau moral, politic sau social, iconoclast sau psihic etc.) si el poate fi vizitat de spectatorii ce au nevoie, pe viu, de lectia: asa da, asa nu.
In cazul de fata, asa nu, cu siguranta. Alex Stefanescu ar prelua cu certitudine acest petec de hartie igienica pentru colectia lui de sfaturi (cu folos pentru literele romanesti) despre ce nu este literatura.

Draga Calin Samarghitan.

Eu nu contest nimic. V-am supus atentiei un caz. Si atatia specialisti reputati citati de mine in bibliografia sugerata va propun la randul lor acelasi caz.

A se evita denaturarile, in ceea ce priveste intentiile mele. Insa tinerii trebuie sa primeasca informatie si logici hermeneutice. Pentru a nu mai fi manipulati in directii periculoase ale istoriei, precum inaintasii lor. Un fascal bun are datoria sa le deschida ochii. Tinerii pot judeca singuri, daca au TOATE elementele necesare.

Nu sunt mai multe întrebări: doar una.
Opera.
Nu denaturați intervenția mea. Atenție, deci. Opera.
Opera, așadar. Este sau nu este? (Dincolo de abdicări și contorsionisme politice).
This Is The Question. Opera.

Pentru tineri și pentru orbi

Encomiasmul nu ține loc de valoare estetică sau est-etică. Majoritatea cititorilor de astăzi habar nu au despre opera și viața lui Eusebiu Camilar, cum nici despre ce va să zică un canon literar în epocile totalitare.
De citit cu adevărat au citit doar cinci sau șase exegeți, cel mult, și aceia mai întâi propagandistic idolatri ai unui curent realist de tristă faimă, iară nu slujitori ai artei majore. Mă întreb de ce Eusebiu Camilar este asociat proletcultismului, protocronismului radical incipient, realismului socialist radical. E cazul să fie lămurită această problemă și de către cei care fac cor în blind într-o cântare despre un autor la care se închină. Despre valoarea acestei opere în literele românești nu mărturisesc decât familiile partidului alocat acelei paradigme politice. Și politruce.
Cârțile lui Eusebiu Camilar sunt în biblioteci. Multe articole critice și eseuri
se află și pe internet, publicate în siteuri onorabile ca România Culturală și România Literară. Tinerii trebuie să parcurgă cu acribie sursele de informare pentru a se pronunța asupra celebrității și excelenței. Sau nu.
Societatea Deschisă și Etica neuitării au propus dintotdeauna surse coerente pentru diagnosticarea și vindecarea instantanee de toate formele de pretenții baroce ale totalitarismului fascist ori comunist. Oricum, după cum observa și Gheorghe Grigurcu, poate cel mai mare critic român în viață, trăim vremuri ciudate în care lumea dezvoltă culturi ale personalități față de indivizi compromiși și literaroagonici, ca Adrian Păunescu, iară nu față personalități verticale și de înaltă cotă literară ca Paul Goma. Iar acestea sunt numai două din posibilele exemple.
(vezi si http://agonia.ro/index.php/press/1835709/Etica_neuitarii_-_de_Monica_Lovinescu,_volum_ingrijit_de_Vladimir_Tismaneanu)

Cordial,
Angela Furtună

Câteva lecturi bune de pregătire a studiului pe carte pot fi făcute aici:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Realism_socialist

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6786

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=9417

http://209.85.129.132/search?q=cache:RAwytD8UhvEJ:www.romlit.ro/canonul_literar_proletcultist_ii+realismul+socialist+eusebiu+camilar&cd=4&hl=ro&ct=clnk&gl=ro

http://209.85.129.132/search?q=cache:BTd7wi-RcE4J:www.romlit.ro/literatur_scris_la_comand+realismul+socialist+eusebiu+camilar&cd=5&hl=ro&ct=clnk&gl=ro

http://contraexplozie.wordpress.com/un-congres-al-scriitorilor/

http://agonia.ro/index.php/press/1835709/Etica_neuitarii_-_de_Monica_Lovinescu,_volum_ingrijit_de_Vladimir_Tismaneanu

http://www.nordlitera.ro/modules.php//modules.php?name=News&file=article&sid=1431

http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_consacrat=116

http://revistaramuri.ro/index.php?id=361&editie=19

Succes în pregătire și în cariera literară!

Liviu Nanu, poate că există remedii po(i)etice și la această ușă: Waldo își face un cucui în ușă. Caz în care zbuciumul existențial se materializează în zvârcolire medicală, iar din caracterul senzaționalist iese o revoltă.
Poemul este dezlânat, dar nu în maniera optzeciștilor, la care saga textuală autoreferențială și livrescă generează un imaginar solilocvial arhetipal care poate susține inclusiv ambiții cosmogonice.
Poemului de față îi lipsește pur și simplu cucuiul. E prea șlăgăros canțonetist, cu un diez peste necesarul minimei reușite, dar și cu un scenariu telenovelistic, în care absența lui Waldo doare îngrozitor și nici nu dă bine la epistemă. O ușă care nu duce nicăieri trebuie să rămână închisă, altminteri plătim tâmplarii, zidarii și criticii degeaba. Am mai spus-o: poezia actuală are nevoie de traume și stări de urgență. Dumneata ești la nivelul ironiei clou soresciene, însă tocmai această lipsă de explozie anulează până și poanta. Ceea ce ar putea să fie o miză a textelor dumitale ar origina tocmai în ironia structurală, dar dacă această ironie este înveșmântată în costume de camuflaj prea groase, în cuvinte care nu coalgulează, ea nu mai ajunge la lumină, iar textul scade.
Acest text conține un singru poem, de fapt: să facem mai mult curent a zis unul , pe care eu l-aș citi să facem mai mult curent literar a zis unul și a trântit ușa.

Cordial,
Angela Furtună

Stimata Claudia Radu,

1. Ma aflu aici de multi ani. La inceputuri eram tinta atacurilor antisemite si macho ale unor teribili eroi de la ora 5 ai PRO TV. Daca as da liuber la comentarii, fenomenul ar reincepe, nu ne facem iluzii. Ca urmare, am inchis comemtariile. Se pare, definitiv. In fond, Agognia nu este Eden ci este o Romanie mai mica: scara valorilor e rasturnata, coruptia si delatiunea domina, grupurile de presiune fac legea, isteria politicilor bunului plac inlocuieste tonul civilizat, politetea este considerata slabiciune, in timp ce aerul golanesc si atacurile la persoana sunt moneda de schimb, iar totul e la fel cu strazile sau locurile publice romanesti, unde te trezesti dinr-o data cu o gasca de baieti veseli pusi pe atacuri la persoana (nu degeba a emigrat lumea pe capete din tarisoara). Respectul in sine este vazut ca o atitudine lipstita de normalitate. De aceea, daca veti face o compatatie a mediului de aici cu siteuri de alta expresie lingvistica, exemplu francez sau spaniol, nu veti gasi nimic asemanator. Acolo nu exista aceasta gresita intelegere a libertatii. Iar lumea este mai eleganta si toleranta.

2. Unoeri scriu in graba comentariile, apat erori. No problem, insa puteti citi in liniste cartile mele tiparite si articolele editate, cu miile, in reviste. Sau puteti pleca linistita mai departe. Nu este obligatoriu sa agreati stilul sau imaginarul meu.

3. Despe restul problemelor dvs., va puteti adresa prietenilor, de aceea ii aveti. Aceasta este viata: dialog, polemici, neintelegeri, multa munca si incercarea fiecaruia de a-si croi drumul sau. Si al dvs. va fi descoperit, pana la urma. Toate, insa, pana aici: libertatea ta sa nu atenteze la libertatea celuilalt, imaginea ta sa nu fie folosita in scopuri publice josnice de catre altii si in afara cadrului codulu penal si al bunului simt al epocii tale (este aici cazul pe care il reclam si de care se folosesc unii, dar pentru care legea romana, ca si legea germana sau a oricarui alt stat democrat sunt prevazute sanctiuni care ne apara. In absenta normarii, spatiul public devine un abator).
Este evident ca nu avem cu totii prieteni in toti ceilalti. Dar in acest site s-a generat cu buna stinta o stare conflictuala de catre indivizi care nu agreaza critica. Pentru ca mi-am spus sincer opinia despre unele productii literare ale lor (in calitate de specialist respectat si confirmat in literatura romana), acum acestia vor genera obsesie a razbunarii cu arme josnice, provocari si lovituri. Aveau posibilitatea sa aleaga critica literara, fie ea in maniera lovinesciana fie calineasciana ori poate mai dura si capricioasa, a la Mincu, Simut sau Alex Stefanescu. De exemplu.
Scopul, insa, este de a macula si de a provoca.
Nu e, asta, atitudinea tipic romaneasca? Veleitarismul agresiv si spiritul grobian si inlocuiesc peste tot competenta si perfectionismul.

Sa aveti o duminica buna, in asteptarea avocatilor. Evident, asa cum am mai declarat, este o pierdere de timp sa te lupti cu morile de vant si cu lideri invizibili de opinie care nu isi vad lungul nasului, facand parte din acele entitati incompetente profesional si moral carora nu numia Agonia, ci si spatiul romanesc in sine, le datoreaza climatul si valoarea ce sunt arareori onorabile.

Stimată Doamnă Geier,
Onorați editori ai Agonia,

Nu înțeleg jocurile care se fac în activitatea de intrigi si lobby a dnei Ioana Geier dar văd că numele meu este târât în afacerile dumneaei, dubioase, de atac la imagine, nu în probleme de atelier literar. Declarând că nu am cunoștință de aceste dedesubturi, nu am nici timp să pierd în situații conflictuale create paranoic de alții.

Aviz, în consecință, editorii Agonia și doamna Geier:

Interzic să mai folosiți numele meu în aceste afaceri ale dvs. marca geier care nu sunt clare și nu sunt literare sau culturale.
În caz contrar, mă voi adresa justiției, împotriva siteului și a IG, pentru încălcările drepturilor.

Nu mă aflu aici decât pentru literatură, iar activitatea mea pe Agonia, activitate literară, culturală și civică, a fost și este probă, profesionista și este vizibilă în această comunitate de ani de zile.

Angela Furtuna

Avocatul meu va lua legatura cu dvs. Este momentul sa fim mai categorici in ceea ce priveste ecologia comunicarii colocviale publice/ O comunitate declarata ca literara in care discursul aluziv jignitor insinuant perturba armonia actantilor are probleme: ca si o persoana care nu furnizeaza literatura si critica, conform angajamenetului asumat la intrarea in comunitate, ci conflicte si scaderea nivelului de stima.

Umbra
poezie [ ]



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Mahmoud Djamal [Djamal ]

2009-03-18 | |




de câțiva ani
am un obicei ciudat
în fiecare zi ies desculț
în curtea casei
la ora trei după miezul nopții
îi pipăi zidurile
de parcă aș bea
din tăcerea lor
mă rezem de trunchiul unui palmier
iar el mângâindu-mă cu aerul din palma sa
îmi povestește tot felul de întâmplări
aseară mi-a spus că eu m-am născut
într-o zi de toamnă
la aceeași oră când a fost plantat
nu era nimic verde în casă pe atunci
în afară de el și de ochii mamei
își aduce aminte de ea mereu
avea o atingere (atât de) caldă
o umbră cuminte
ce nu făcea niciodată vreun zgomot
îi spăla frunzele (destul de des) adesea
încât îl învidiau toți copacii din jur
așa îmi povestește palmierul până ce răsare soarele
iar când încep să ațipesc el scoate umbra mamei
ascunsă bine în rădăcini
mi-o întinde și cheamă
toate păsările să-mi cânte până-i adorm în brațe...


Domnule Mahmoud Djamal, textul e bun acum - cel de mai sus - s-a cumințit, se înnobilează, aurul e acum decantat iar noi îi putem simți atracția. Eu aș renunța la cele câteva cuvinte incluse de mine in micile paranteză (adjectivul induce aici un grad de seismicitate nedorită), adăungându-l pe următorul (se vede în textul de sus).

Să medităm împreună, ca exercițiu, și la alternativa urmatoare de final:

iar când încep să ațipesc
umbra mamei iese sfioasă din rădăcini
precum o altă noapte
ce cheamă toate păsările să-mi cânte
până când îi adorm în brațe

E aceeași idee ca a dvs., însă în viziunea mea palmierul deja a ieșit din scenă și din însuflețire, iar năluca mamei din plăsmuirea dvs. devine acum din ce în ce mai intensă, iese din rădăcini și devine densă, în-trupată cumva, (jocul real-virtualității ce devine realitate), dând o relevanță și mai mare stării de dor și de nostalgie sfâșietoare...

Totuși, finalul din versiunea dvs. este mai detașat, mai reținut, și reprezintă o atitudine tipică masculină, evident diferită de soluția descrisă de mine, care e feminină (cum altfel, dacă vine de la mine?) prin raportul mai pasional și incert propus între personaj și fantasma mamei. Căci acolo, la versiunea dvs., e starea de dialog între dvs. și palmier, cu acea notă de forță senină echilibrată pe care bărbații o au, îndeobște, atunci când își iau spațiul în stăpânire sau imaginarul.

Umbra devine, acum, un text perfect, din care transpare o masculinitate profundă și tragică, iară nu o atitudine colerică superficială în fața eternei tragedii de invocare a mamei de către cel ce retrăiește nostalgia după cordonul ombilical:

de câțiva ani
am un obicei ciudat
în fiecare zi ies desculț
în curtea casei
la ora trei după miezul nopții
îi pipăi zidurile
de parcă aș bea
din tăcerea lor
mă rezem de trunchiul unui palmier
iar el mângâindu-mă cu aerul din palma sa
îmi povestește tot felul de întâmplări
aseară mi-a spus că eu m-am născut
într-o zi de toamnă
la aceeași oră când a fost plantat
nu era nimic verde în casă pe atunci
în afară de el și de ochii mamei
își aduce aminte de ea mereu
avea o atingere caldă
o umbră cuminte
ce nu făcea niciodată vreun zgomot
îi spăla frunzele adesea
încât îl învidiau toți copacii din jur
așa îmi povestește palmierul până ce răsare soarele
iar când încep să ațipesc el scoate umbra mamei
ascunsă bine în rădăcini
mi-o întinde și cheamă
toate păsările să-mi cânte până-i adorm în brațe...



(Voi face aici o paranteză, deși nu agreez intricările de observații personale cu analizele de text: întotdeauna am considerat că adevăratul cordon ombilical dintre mamă și copil se rupe nu la nașterea copilului, ci la moartea unuia dintre cei doi. Așadar, câtă vreme cei doi sunt vii, nimic nu îi poate despărți, niciun bisturiu fizic sau psihic. Pierderea mamei este durerea cea mai sfâșietoare, pentru că astfel omul își pierde practic dimensiunea fizică cea mai adâncă. Nu știu încă dacă și pierderea dimensiunii spirituale poate avea aceeași intensitate dureroasă.)

Vă felicit pentru această Umbră aruncată ca un Remember peste o seară geroasă de martie. Sper să lucrați cu atenție noua carte, pas cu pas, umbră cu umbră.

Cordial,
Angela Furtună

Remarc noul:...palmierul scoate umbra mamei
ascunsă bine în rădăcini
mi-o întinde și cheamă
toate păsările să-mi cânte până-i adorm în brațe...

Așadar, textul încă este în curs de eliberare, Mahmoud Djamal.
Nu v-ați decis încă asupra versiunii finale.
Merită de staruit mult asupra construcției acestui text, pentru că întrevăd un poem superb. Ideea e sclipitoare, tonul curge - înțeleg după muzicalitatea apropiată de Gibran - cu sinuozitatea sugestibilă caracteristică frazărilor arabe: să sperăm că veți găsi soluțiile lingvistice ideale, până la urmă. Pentru că ceea ce mai trebuie e o anume șlefuire vicleană care să rotunjească și să dizolve în liric excesele epicului.

Justă observația emoțională a Marinei Nicolaev, însă util și demersul meu perfecționist, profesionist, de a-l pregăti pe Mahmoud Djamal pentru o apariție impecabilă în limba română a cărții sale de expresie română...În acest sens, Agonia este și atelier de creative writing sau de consiliere.
Impresia mea autorizată este că Mahmoud Djamal nu intră în categoria celor ce scriu defulator, terapeutic, ci că este preocupat de cariera sa de scriitor profesionist ce vrea să ocupe un rol în literatura de expresie română. Nimeni nu se apucă să scrie într-o limbă străină din hobby, și încă în spațiu mediatic.
Personal, nu încurajez textilismul gratuit și mă implic în susținerea talentelor reale, din simplul motiv că recunosc imediat potențialul unui autor care merită să fie susținut.

Altminteri, dragă Marina Nicolaev, numai prietenia nu ține loc de valoare literară, de aceea nu trebuie amestecate lucrurile acestea.

La Mahmoud Djamal eu vad un potențial artistic ce merită susținut cu rigoare critică și severitate, pentru a-l ajuta să evolueze și să ocupe locul pe care îl merită. Există și alți autori excepțional înzestrați, însă puțini, pe Agonia. Cei care, însă, prin natura profesiei, se simt responsabili pentru identificarea valorilor reale și pentru editarea lor ulterioară nu trebuie să se lase copleșiți de concesii.

Agonia are două clase: clasa normal și clasa copii supradotați și teribili, pentru că este o comunitate de oameni nu una de roboți politic corecți. Djamal intră la ordinea celor înzestrași și care se iau în serios, de accea îi cerem mult.
Și încă ceva, tot strict profesional. Există un fenomen interesant ce vine din zona border a lumii multiculturale. Adesea, din contactul a două civilizații, a două limbi, a două culturi diferite, se naște un imaginar fabulos ce generează o literatură ce inovează tot și propune lucruri absolut uluitoare. Pe acest teren merită de stăruit cu perfecționismul.

Cenușă

de câțiva ani
am un obicei ciudat
în fiecare zi ies desculț
în curtea casei
la ora trei după miezul nopții
îi ating zidurile cu mâna
cu buzele
de parcă le-aș sorbi tăcerea
mă rezem de trunchiul unui palmier
iar el mă ține în brațe
mă piaptănă cu aerul din palma sa
și îmi povestește despre felul cum palmierii pornesc
la drum în deșert
până ce răsare soarele
aseară mi-a spus că eu m-am născut
într-o zi de toamnă
la aceeași oră când el a fost plantat
de mama lui
nu era nimic verde în casă pe atunci
în afară de el și de ochii mamei
palmierul își aduce mereu aminte de ea
de atingere
și de umbre
mama nu scotea niciun sunet
doar îi spăla frunzele
în fiecare zi
de un singur lucru îi pare rău acum
de ce n-a întrebat-o
unde să-i lase cenușa
și dacă rădăcinile trebuie să rămână înfipte
în pământ atunci când va pleca în căutarea ei
sau încă nu

Domnule Mahmoud Djamal, am eliminat din poemul tău câteva sonorități ce impietau asupra nașterii textului ideal. Faptul că am făcut chirurgie pe acest text nu este ilegal, doar o operație cu pacientul adus în stare de curarizare. Imaginarul poetic auctorial folosit aici este exceptional, însă găsesc că mijloacele expresive erau sub nivelul ideii, iar varianta propusă de mine îți va sluji mai bine: eliminarea epitetelor care banalizează, a genitivului excesiv, a unor conjuncții și prepoziții ce nu te lăsau să navighezi ușor către aterizarea finală, pe care mi-am permis să o pun sub semnul surprizei și al paradoxului.
Acum, e același poem, mai seren, după resuscitarea lingvistică. Pacientul și medicul împărtășesc bucuria textului de a fi viu și perfect.

Îmi amintești de bucuria ticluirii Păsării Calandrinon sau altora în Cantafabule, când Phoenix, acum multe decenii, inova lingvistic și inaugura semantic (în fapt, Șerban Foarță), dragă coleg Florian Silișteanu.
Nu știu de ce, dar versurile dumitale mă conduc către acele amintiri ce urcau prin acul pick-up-ului de pe discul de ebonită, mda, amintiri clădite tot pe nisipuri fonemice ori tropisme ardelene și bănățene. Ce bine mi-e să fiu bătrână și să cad pe fundul oceanului, laolaltă cu sticla asta plină de mesaje ardumaș pas șchiopătând , pardon troica vase de pământ

Din bizanț,

Angela Furtună

Foarte interesant! Succes grupului de români.

Un text inutil și care nu spune absolut nimic. Mecanismul ofertei de stele și recompense agonice este pe deplin ilustrat aici: a nu spune nimic, a fi de acord cu Nebunul Rege, iată condițiile pentru a urca niște trepte. Care nici ele nu duc nicăieri.
Problema este că în acest mod se încurajează: cretinismul, malformațiile de caracter, anti-meritocrația literară și chiar civică.
Radu Herinean, cineva care scrie aceste prețiozități aberante nu e nicidecum Riemann-Zeta și nici Unu, ci doar nul. Zero.