Nicole Pottier - pe firul amintirilor de la Mont Saint Michel, la Bojdeuca lui Creangă

Daniela



Îmi amintesc, aveam doar 14 ani, visam să ating un munte îndepărtat, un munte sfânt, tulburătoare atracție mă chema spre acel loc. Undeva, prin Normandie, pădurea de Scissy dispăruse și, în locul ei, apele mării au cuprins muntele de jur împrejurul său. O insulă pe care s-a înălțat peste veacuri o abație, o Minune: Mont Saint-Michel, visul meu, s-a împlinit grație unui om-inimă care a știut să asculte dincolo de orice manifestare a cuvintelor. Necunoscută îi eram, locuind la mii de kilometri, m-a primit ca și cum firescul este înscris în zidurile de granit ale sufletului: Nicole a deschis un pod peste mări, peste păduri dispărute, aducându-mă acolo unde nu credeam să mai pot ajunge vreodată. La nici câteva săptămâni, podul a fost trecut invers, înspre Iași, orașul celor o sută de mânăstiri și al celor 7 coline, unde Maria ne-a primit fără să închidă ochii o secundă. Nimic nu poate umbri spiritualitatea acestei treceri.


Motto:

Într-o zi, pe coline ne-ai lăsat sufletul
însorit, printre ramuri căutând
eterna lumină din pridvorul casei
unui spirit sfânt.
Prietenie, înțelepciune, căldură
înscrise pe o pagină
acolo unde poetul ascultă liniștea.


Maria

Inceput de august. Soarele se furișează alene peste dealuri și câmpii, peste gări, și mai ales peste oameni. Era parca acum o lună când am întrebat o prietenă, pe când în România? Și am continuat, dacă dorești să vii, vei găsi la mine un loc, un loc în care să-ți odihnești trupul, dacă accepți modestia, dacă nu, găsim altceva. Răspunsul a fost prompt, vin în România la sfârșitul lui iulie și voi fi în Iași la început de august. Da! Așteptam să vină la mine un om pe care nu-l știam, un om, care, mi-a întins mâna priteniei citindu-mă pe poezie.ro. Apoi mi-a propus să colaborăm, îmi era destul de greu, dar am încercat, a fost placut, ca un îndrăgostit, de multe ori cu dicționarul în mână căutam să descifrez mesajele din mail, unele cuvinte le intuiam din contex. Apoi, a urmat articolul scris de Nicole********** , da despre ea este vorba, și am continuat … Sfârșit de iulie, un apel telefonic, la capătul celălalt, adică de la Timișoara, Geta… ce faci Maria? Bine, așa zic eu mereu, dacă ai ști pe cine am lângă mine, nici nu-ți vine să crezi. Ba da, știu, i-am zis! E Nicole! De unde știi? Am intuit. Hai să vorbești cu ea. Geta, te rog, nu… mă descurc foarte greu, abia reușesc să scot câteva cuvinte, doar înțeleg franceza. Stai liniștită draga mea, Nicole e o dulce, știe ea româna încât să ne descurcăm. Accept. O voce aproape de copil: bună Maria! pentru câteva secunde amuțesc complet, cum să răspund, mă bâlbâi, cum altfel...și dialogul continuă. Da, te voi aștepta la aeroport.

O seară plăcută de august, am emoții, ajung la aeroport cu 30 minute înainte de ora anunțată, doar ca să nu întârzii, nu aveam cum, dar emoțiile se manifestau sub forma aceasta, a stresului. Timpul trece greu, se apropie ora, o voce anunță că avionul va ateriza peste alte 30 de minute, avea întârziere...mă miram, avion cu întârziere, mă gândeam că doar trenurille, fiindca merg pe rute ocolitoare...inundații, poduri rupte, dar avionul? Abia acum înțeleg de când am un bun prieten la controlul aerian ce se întâmplă și cu avioanele...da, a sosit, stau și aștept. Trecerile dintr-o parte în alta sunt ca la vama, cei care au venit nu au voie să intre în sala de asteptare, dar nici invers... un alt lucru care nu mi se părea la locul lui. Cei de dincolo așteptau să le sosească bagajele, încercam prin mulțime s-o descopăr pe Nicole, o văzusem într-o poză...cineva face din mână, parcă nu e ea, are părul prea lung, dar unde este? Minute intregi de asteptare, Nicole, nicăieri, iar emoții, cum mă voi descurca, trec peste toate, din mulțime apare și... ne cunoșteam de-o veșnicie, de ce spun asta, fiindca ne-am trezit îmbrățișate, cum altfel se explică? Ajungem acasa și din acest moment încep aventurile: cine si unde doarme, ce și unde mâncăm...


Masă. Da, masă festivă. După ce ne-am pus burta la cale cu o porție de pește și încă una și da, ați citit bine și încă una, pentru că așa e pe la Maria, ne-am ridicat care și cum o putut de la masa cu inițiativa de a pune la cale o plimbare, că, dară suntem și noi domnișoare și trebuie să ne menținem silueta. Și ne-am sfătuit și ne-am toooot sfătuit până ce-am hotărât de comun acord - destinație ziua întâi: Mănăstrirea Cetățuia. Mă va certa, nu mă va certa, asta e, îmi asum riscul, dar sincer nu mă pot abține, trebuie să vă împărtășesc un secret: lui Nicole tare bun i s-o părut vinul de pe-aci\' din inima Moldovei. Dacă nu era și Fely care prin minune s-a îndurat de noi parol vă spun, că nu mai pupam nici măcar o picătura, și aia la juma, așa pe cerul gurii. Mda, să revenim la oile... scuzați, plimbarea noastra; inceput de august, pădure de o parte și de alta, iar la brațul lui trei fâțe. Care lui mă veți întreba? Cum care? Ovidiu, nu-l știți? Nici nu trebuie. Auzi măi, două nu i-au fost suficient, așa că a pescuit-o și pe-a treia, dar de data aceasta s-a uitat puțin mai peste hotar. Și de-acum cântec de voie: ala bala portocala... ea vorbea în spaniolă, el venea în chei franceze, după care blonda înaltă mai sucea puțin engleza etc and etc.

Jurnal de voie și nesilit de nimeni: ziua pe moment nedeterminată adunare feministă în fața pitzeriei (eram să scriu altceva... tot s-a dat voie la cuvinte explicite) Diavolo. După lungi așteptări pe un soare de 50 minus ceva de grade (de data aceasta s-a nimerit a fi o tzuică mai slabă) apare și domnișoara numărul patru la înmatriculare. Bineînțeles ștampile peste ștampile care mai de care mai americanizate: Roses, Golden Broze, My lip miracle... Învechite de fel ne urcăm în tramvaiul care duce spre Borta Rece - îmi permiteți să fac o mică paranteză - în lipsa de testosteron înghițim în sec și mergem mai departe lăsând în urma noastra vestita locație în care juni-miștii își înecau veacul. Încărcate cu poesii și aere poetice, o luăm la întâmplare spre Sărărie... ca într-un sfârșit să ajungem (luuuuungă-i Doamne strada asta a Sărăriei) în renumitul Þicău. De ce renumit? Nu știți? Întrebați-l pe Sorin Teodoriu. Intrăm în lumea mirifică a poveștilor care locuiește de mai bine de.. ceva ani pe strad-Ela... Scăricica. Cireșul plin de floare, așezat în poarta lui Creangă (chiar dacă e august) ne întâmpină cu miros îmbietor. Dar aici e dilema: de când miroase cireșul a plăcinte poale-n brâu? Se prea poate, Smărăndița să-și fi suflecat poalele...Ambianța căsuței din Þicău ne impune seriozitate și curiozitate în același timp. Nu știu câtă seriozitate, gândind la asocierea făcută de Nicole a Bojdeucii cu Bodegă... Pentru aproape o jumătate de oră ne-am simțit cu adevărat în universul creației lui Ion Creangă. Cea mai fascinată a fost Nicole, care l-a descoperit pe Creanga, abia, când a ajuns în România și anume în vizită la Mănăstirea Golia. Îmbrăcată în pantaloni sec. 21 dar cu un suflet a... Nic-ole din Humulești... o și vedeam trăgând mâțele de coadă...

Nu știu unde citise Nicole de Casa lui Pogor, dar își dorea mult să-l cunoască. Și l-am tot căutat pe Pogor pe acasă, apoi la restaurant și slavă domnului, într-un final, l-am aflat în hruba (modern azi cramă) situată la N picioare adâncime, întâmpinându-ne așa cum obișnuia să o facă...cu muzică, nimerindu-se Celine Dione. Halal combinație: muzică ce te unge pe suflet și întuneric la kilogram... cine știe poate Pogor era bun prieten cu Dracula.

Născută dintr-un belgian (poate era olandez.. căldura e de vină) și o franțuzoaică, vorbind aproape zece limbi, cochetând cu agonia franceză și spaniolă (or mai fi și altele...), fire emotivă a dorit să viziteze Cimitirul Evreiesc în urma unui reportaj vazut la televiziunea franceză...


A fost ziua întâia, a doua... nu știu câte au mai fost... în fine vă las pe voi să descoperiți vizionând albumul de mai jos. INTRAÞI AICI ***