Plouă cu morfină
Peste durerile lumii
Și văd cum orice lucru își dizolvă
Esența în întuneric
Răspândindu-se-n larg
În lipsa durerii.
Plouă cu formol
Peste morții lumii
Cât să pot admira
Începutul tăcerii nu e tăcerea.
Totuși am uitat de cuvintele care să
Provoace apaluze între felul meu de-a fi
și bunul mers al lucrurilor.
Þi-ai tatuat pe spate umbra
Lăsând să se ghicească
Când ne dăm mâna
Liniile din palmele noastre se suprapun.
Viață peste viață,
Inimă peste inimă,
Noroc peste noroc,
Al tău peste al meu.
Dacă lumina dintre noi
nu s-ar sprijini de
durerea îți dilata sufletul.
îmi vorbeai dintre așternuturi despre moarte
rupându-ți cuvântul de la gură
dăruindu-l mie.
nu știu cum, dar moartea ta îmi aparține.
ia-ți viața și fugi! găsesc
Pământul avea frisoane ori de câte ori înghițea omul.
Trimise îngerii să-l dezgroape
dar peste tot vedeai îngeri de-a lungul istoriei cu hârlețele zdrobite
de inima pietroasă a omului.
pe
culorile se tulburau neputincioase la suprafață
lăsând loc gândului să curgă limpede în adâncuri.
icoana înfățișa un sfânt și pe călăul său,
amândoi deopotrivă primind rugăciunea ta.
ei veneau de departe
trecând pe lângă noi și plecând mai departe.
tot ce era afară încăpea înăuntru
și tot ce era înăuntru se vedea de afară fără excepție.
florile pustiau pustiul cu parfumul
se sprijinea de gărdulețul
ce separa aerul imens al primaverii de restul lumii.
lucrase în ultima vreme la o înjurătură
care să nu ofenseze pe nimeni.
de cealaltă parte ea stătea însărcinată
păstrând distanța..........cuvenită unui ochi închis
pluteam în derivă,.........pe retina ei.
voia să moară.............doar să-i citesc jurnalul
pe care nu mă lăsa nici........moartă să-l
el desena cu voce tare hotarul
dintre pământul subțire
și văzduhul întredeschis.
când închidea ochii zâmbea
celor dinăuntrul său,
când deschidea ochii zâmbea
celor din jurul său.
nu conta
dormeam pe podeaua lipită
de tavanul vecinului de mai jos.
un compromis între el și oglindă
crăpase în cioburi îndulcite de sânge și de râs.
m-am trezit ud de strigătele de narcisim
mi-am amintit de ziua fără chip.
inerția timpului încă nu se inventase.
mi-ai pus piedică
cu aerul tău prietenesc.
explorarea din toată inima a durerii
ce-mi invadase trupul printr-o
Lasă-mă o clipă să pierd timpul
De dragul felului tău de-a aștepta.
Cine de lângă tine va fi următorul tău erou
Și ce victimă, afară de tine, vei lăsa-o să ți-l fure?
Nu știu să împletesc
Cu mâna-ntinsă-n gol
Mă las pe amintirea
unui pământ rotund
doar pentru a o întâlni din nou și din nou.
Îmi păstrez pentru sfârșitul
Zilelor o bucată de timp și un loc cât să-mi
Mânânc
Stau de vină pentru tine!
Am să fiu întrebat:de ce tu?
Ai să fii întrebată: de ce eu?
Stau de mă doare ceasul de la mâna ta!
Am să fiu întrebat: de când?
Ai să fii întrebată: până
Niciodată nu am mai văzut
O fereastră mai impertinentă
Ca asta, care, în loc să îmi dea aer curat
Atunci când o deschid, îmi dă aerul
Că sunt un pumn de organe asfixiate.
Dar pentru că e
în timp ce râdeam în hohote ea îmi ținea coroana
ca nu cumva să îmi cadă de pe cap.
în timp plângeam ca un copil ea îmi ținea coroana
ca nu cumva să îmi cadă de pe cap.
în timp ce dormeam ea
el își întindea brațele sale dese
peste timp
îmbrățișându-și cu dor prietenii
născuți prea târziu pentru a-l cunoaște
așa, demitizat, os împrejmuit de carne.
din trecut se alungeau degete
Fără gândul morții
Aș fi doar in viață, nimic mai mult...
Coboară-mi cerul din pod
Și dă-mi din el câte-o bucată la micul dejun
Până voi fi deajuns pentru marea cină.
pietrele cubice din orașul tău de acasă m-or ajuta vreodată
împărțindu-mi din al lor înger o bucată
din care s-aleg doar urma zborului
și să mi-o lipesc furiș de talpă.
Nu mi-e teamă dragă mână
Scrumul norilor din scrumieră
Și visul părului des din capul unui chel
Se întâlnesc amândouă
Despărțite de-o umbrelă.
Mersul tău pustiu și fără geniu
Mă îndeamnă să m-alint
Pe cărările ce
Am îndreptat spre mine crucea și-am tras
Pulsul meu peste lemnul ei ,
Umbra mea peste chemarea ei…
am încordat trupul meu peste cruce
slobozind spre zări un strigăt
cum bunăoară săgeata din
Între ieri și ochii tăi sunt eu
Adulmecăndu-ți cuvintele prinse la copcă…
Complotul drumului întoarcerii acasă crește,
E distanța prea mare pentru
a merge pe scurtătura gândului.
La fiecare
De când mi-am botezat cu trei silabe
Trupul încleștat în legăturile sufletului,
Pot ușor să spun cine sunt
În trei bulgări de aer zvărliți pe gură
Cu interes și cu accent balcanic peste
Pădurea
AL