Andrei Lucian

lumina dimineții divulga așteptarea unei femei cu ochii acoperiți în dreptul unui trecător, Trăgând în piept aerul dislocat de el în grabă, sorbindu-i posibila poveste din ritmul pașilor din

Copilule, nu te mai juca Cu inima în nisip Că ți-o împietrești! Copilule, formulele de matematică Nu sunt totuna cu a fi, Deci nu le purta ca pe niște ochelari! Altfel ai să ajungi ca

Venea tăcută cu mitul reîntregirii gata să-l preschimbe-n legendă chiar acolo, chiar lângă ușa mea vecină cu alte uși, chiar lângă teama mea vecină cu alte temeri, chiar lângă buzele

Taci, drumule! Nu vezi Că pasul meu Îți curge prin vene Ca sângele rece Mirosind a moarte? Drumule, cale bătută, Zarea la piciorul tău căzută, Frunza vântul ce-o îndoaie îl ascultă, Fuga

Deseori punctele cardinale Se rup și se elimină din organism Ori prin salivă, ori prin silabe. Cam de o lună sunt în patru perfuzii. M-am dus la vale! Perfuzia în două cu Sud și cu calciu Deja

E 11:30 p.m. a.c. Între mine și sfârșitul meu e o atracție irezistibilă... o pasăre pusă pe cuvinte fâlfâie printre amănunte apoi dispare pe după arătătorul, deget fără scrupule, al unei

închid ochii și iese din mine o fereastră drumuri inventate netezesc neajunsul bat pasul pe loc s-aprofundez pământul pentru o depărtare sănătoasă secrete subțiri decupează trecutul mâini

Strig de albi și șapte cai, Strig la tine să mă ai, Strig de roșii și trei flori, Strig la tine că mă dori.

Între ieri și ochii tăi sunt eu Adulmecăndu-ți cuvintele prinse la copcă… Complotul drumului întoarcerii acasă crește, E distanța prea mare pentru a merge pe scurtătura gândului. La fiecare

copiez de pe calendarul anului trecut vreo două-trei zile încercuite cu roșu, canonizate de mine în sărbători personale. când se întâmplă ceva frumos, o bucurie, încercuiesc acea zi și o

aripile mele până să stârnească zboruri stârnesc râsete... hai râdeti de ele, oricum (sic!) v-am luat-o înainte

Amestec înălțimi și văruiesc cu ele ziduri pupile dilatate scăpate în noapte îmi mănâncă sufletul o rană curge voioasă făcându-mă cu podeaua rudă de sânge Am învățat cum se învârte fericirea pe

Picioarele tânjeau după o fugă, Fuga după o frunză căzută... Scoicile-și lingeau rănile Ascunse-n perle, Iar toamna, ca moș Ene pe la gene, Adia ca un regret dulce. Curgea prin iarbă și

Orice, în afară de poet! La marginea prăpastiei cuiva Poate să rămână ori vreun anotimp preferat, Ori vreo mansardă cu vederea spre mare, Primul sau ultimul sărut, Un copil din floarea

pietrele cubice din orașul tău de acasă m-or ajuta vreodată împărțindu-mi din al lor înger o bucată din care s-aleg doar urma zborului și să mi-o lipesc furiș de talpă. Nu mi-e teamă dragă mână

păstrând distanța..........cuvenită unui ochi închis pluteam în derivă,.........pe retina ei. voia să moară.............doar să-i citesc jurnalul pe care nu mă lăsa nici........moartă să-l

Trântind vorbele-n timpane Fugea omul fără chip. Toată lumea-l auzea cum fuge Cu picioare în loc de mâini, Cu picioare în loc de ochi, Cu picioare în loc de gând, Cu picioare în loc de

Fugă despărțită în silabe Lăsată ușor să lunece printre degete Atinsă pe umeri de vârsta tinereții Pătrunsă în tălpi de fiorul libertății Cuprinsă de-o formă plină de furtună Desprinsă de

cuvinte rarefiate derivau din latinescul lux,lucis, țesând fraze cu deschidere la mare. aerul avea un fel incomod de a se lăsa respirat în partea finală a stelelor. acolo uitarea destrăma

durerea îți dilata sufletul. îmi vorbeai dintre așternuturi despre moarte rupându-ți cuvântul de la gură dăruindu-l mie. nu știu cum, dar moartea ta îmi aparține. ia-ți viața și fugi! găsesc

dormeam pe podeaua lipită de tavanul vecinului de mai jos. un compromis între el și oglindă crăpase în cioburi îndulcite de sânge și de râs. m-am trezit ud de strigătele de narcisim

încheietura mâinii îmbălsăma tăcerea. ochii înfipți în cele mai mici detalii sfidau pielea întinsă spre ceasurile amiezii. pe moment ne-am pus suferințele la o parte în grabă și am alergat

Ceasul de la biserica Luteranǎ bate în centrul unui vis analogic, parodiază o ordine care nu mai există. Orele încrustate în cifre romane par uși care nu se deschid decât cu ochii închiși. Copiii

Niciodată nu am mai văzut O fereastră mai impertinentă Ca asta, care, în loc să îmi dea aer curat Atunci când o deschid, îmi dă aerul Că sunt un pumn de organe asfixiate. Dar pentru că e