Andrei Florescu

aburii pasiunii noastre se risipesc. încet-încet iau forma unor picuri sau mai degrabă a unor vietăți mici ce-și plimbă de-a lungul ferestrei rudele. e târziu, îmi spui dar uiți că suntem atât

de-ar ninge cu vieți peste fulgi ca fulgii sa poată spună povești să ne-oprească pe stradă și ca ăi' mai bătrâni să ne bată la cap până când atât noi cât și respectabilii să plece râzând. dar

Cât de tare bate vântul Despărțirii dintre noi Respectându-și jurământul Împărțirilor la doi. Căci mai toate iau amploare Se anunță atâtea ploi, Nici că s-ar mai da și soare Să ne-aducă

Ah, acea seară cu stele pe streșini cu picuri de ploaie strigînd la fereastră făcându-se auziți. De frica lor de frica ochilor noștri întîlnindu-și privirile păream că dormim iar cel care

ploaia îmi intră în sânge. opriți-o, precum se mai strigă. s-au stins deja prea mulți oameni diagnosticați cu ploaie în sânge cu picuri în loc de lacrimi cu apă în sistemul de valori. și

de ce să te-asemăn cu lumea când eu nu pot să fac nimic ca lumea. de ce să te văd mai perfectă când eu sunt atât de simplu încât și perfectul simplu devine compus. de ce?"

Privește cât de cald se face-afară Și tu rămâi cu mine-n preajma ta, E greu să simți că este primăvară Când ninge-atât de tare-n viața mea. Dar eu nu-ți fac nimic, nu-ți stau în cale, Tu poți

De ce să mă mai simt precum și marea A cărui val se sparge la noroc, Când tu, pe țărmul meu obții chemarea Iar eu, pe țărmul tău nici nu am loc. De ce să mă mai simt precum o carte Ce praful a

E grav cât de puțin simțim că-i iarnă Ninsorile de gheață nu ne-ajung; Uităm cât ne-am dorit-o-n plină toamnă, Uităm s-o închiriem pe termen lung. Oricât de colosală a mai fost Dispuși am fi

Curentul literar e în schimbare, E plin de-absurdități și nenoroc. De ce în poezii, din întâmplare Rima și-a pierdut supremul loc? Nu critic mai nimic, nu critic gânduri, Tot ele-așa,

Dă-mi înapoi momentele în ceață Și stelele pe care le-am văzut căzând. Mai dă-mi și clipele cu noi râzând, Dă-mi înapoi puțina scurtă viață. Dă-mi înapoi tot soarele din ceruri Al cărui

Nimic nu e normal, cum se cuvine, Zăpada însăși redevine baltă; Azi săniile s-au prăvălit ruine, Căci simt că fără tine iarna-i caldă. Copiii au uitat să se mai joace, Nu-i noapte și deja vor

Frunzele căzute mă condamnă La minunata stare de tristețe -- Palmele mi-s reci de-atâta toamnă, Aștept să vină iarna să le-nghețe. Atunci când va pleca să nu îmi ceară De vreau să le dezgheț,

Fereastra îmi spune că iarna-i departe, Uitat-a să vină de câteva veri, Degeaba își face speranțe deșarte, Sunt iarna ta caldă oricând tu îmi ceri. Privesc anotimpuri și văd cum se schimbă, Se

Ca-n orice înfruntare, e și-o pace Ca-n orice viitor, și un trecut. Adesea mă întreb cum se tot face C-apari și-atunci cînd știu c-ai dispărut. Iubirea mea o văd ca și întreagă, Iubirea ta

Acum că orice lucru ne desparte, Că ne-am pierdut și dreptul de apel, Se poate să-ți urez să stai departe Decât cu mine-aici, dar nu la fel. Contează mai puțin cum ne e firea, Deși mai toți

Te-aștept până seara. Târziu, să rezum, Nu știu cât e ceasul, nu știu unde ești, Creduli, ca eroii din zeci de povești, Uitam că a noastră-i povestea de-acum. Ne vine momentul, iar timpul

Privește, ajuns-am aproape Noi pururi, ai mării imuni, Luna ne stă peste pleoape, Cerul ne crede nebuni. Conștiința o punem deoparte, Cuvinte pe valuri apar, Iubito, prin algele moarte, Te

Eu știu că în iubire există și speranță, Că viața nu-i perfectă, că-i plină de poveri, Mai știu că însăși mintea îmi stă ca-ntr-o balanță Eșecul tău de astăzi, succesul meu de ieri. Mi-e teamă

De veghe noi stăm împreună, Sperând că și astăzi iubim, De veghe ne ținem de mână Uitând să murim, să trăim. De veghe-mi reciți pe la poartă Sonete, romane, o mie, De veghe îmi stai ca și

Școala vieții, școala noastră Presărată ni-i în minți Și copii, e toată-a voastră Dac-o luați de la părinți. Iar de-acolo vă îndrumă Tot părinți, numiți apoi Care-o viață se rezumă La

Se duce Februarie, se duce Ne ia și zăpada și gerul Unde-i Decembrie s-arunce Griul ce-acoperă cerul? Se duc bulevardele albe Urmează răgazuri de ură Se duc ale iernii flori dalbe Iar sănii

Acum e mai pustiu ca-ntodeauna, Rămânem iarăși fără de valori Și știu că fără dânsul nu-i totuna Tristețea sa, la rând, îmi dă fiori. Și uite n-are cine să-l ajute, Săracul