Andrei Florescu

de ce să te-asemăn cu lumea când eu nu pot să fac nimic ca lumea. de ce să te văd mai perfectă când eu sunt atât de simplu încât și perfectul simplu devine compus. de ce?"

Se răscolește printre foi Rupte, prăfuite, Ce arată a veșnici noi Dar parcă adormite. Rima ei, treptat se simte Din ce în ce mai tare, O invenție de cuvinte Intrată-n hibernare. A uitat

Picurii de ploaie Pe streșini cad curgând, Nu vor să se oprească Prea curând. Și intră-n șir cu alții În zeci de colonii, Lângă preaînalții Popoarelor pustii. Se istovesc în

o ploaie gingașă atinge un pământ pe care și predecesorii mei l-au atins. dacă sunt norocosul care vede acești picuri pentru prima oară, anunțați-mă dar mai întâi omorâți-mă. vreau să-mi fiu

Ca-n orice înfruntare, e și-o pace Ca-n orice viitor, și un trecut. Adesea mă întreb cum se tot face C-apari și-atunci cînd știu c-ai dispărut. Iubirea mea o văd ca și întreagă, Iubirea ta

Fereastra îmi spune că iarna-i departe, Uitat-a să vină de câteva veri, Degeaba își face speranțe deșarte, Sunt iarna ta caldă oricând tu îmi ceri. Privesc anotimpuri și văd cum se schimbă, Se

Ah, acea seară cu stele pe streșini cu picuri de ploaie strigînd la fereastră făcându-se auziți. De frica lor de frica ochilor noștri întîlnindu-și privirile păream că dormim iar cel care

Când umbra de nisipuri ne mângâie piciorul Și sarea mării calde plutește peste maluri, Când pescărușii candizi ne schimbă brusc sonorul, Ne-adăpostim în valuri. Deasupra noastră spuma se

Îl palpez din ce în ce în ce mai tare, Puternic, dar devreme îmbătrânit, Îmi intră-n nasul vid și mi se pare, C-ating mirosul tău de infinit. E prima mea și ultimă aromă, Și pot jura că alte

Ai plecat de lângă mine Stinsă și înduioșată, Iar in minte des îmi vine Viața ta de altădată. Ai plecat în morți încete Uitându-te subtil spre noi, Răsfoită pe-ndelete, În viața ta

Mă ascund în umbra vieții Și cu vorbe fără sens, Golesc culmea tinereții, Dintr-un gând pururi imens. Mă ridic peste hotare Ajutat de scări de vată, Frământat de-o-nveșunare Ce mi-o aminteam

Eu prin jurul lumii merg Acum, și-ncerc a sta, Sufletu-mi vrea să alerg, Dar nu mai pot de ea. Și m-agit în a opri Avansul zbuciumat, Ea dorește a veni, Dar sunt de mult plecat. Ani de

De ce să mă mai simt precum și marea A cărui val se sparge la noroc, Când tu, pe țărmul meu obții chemarea Iar eu, pe țărmul tău nici nu am loc. De ce să mă mai simt precum o carte Ce praful a

Te prefaci că simți un ritm, al unui bezmetic val Te prefaci că-mi simți chemarea, venită de la mal. Te prefaci că simți un zâmbet, al unui bezmetic chip Te prefaci că-mi simți durerea, venită

Unde ești tu noapte, să dai viață luminii? Să umbrești căldura, să înhați și mortul, Să ne-acoperi fruntea, să nu se vadă spinii, Ce de-un veac ne roade și ne-apasă-n totul. Unde ești tu apă,

Un strop de-ndurare îmi anunță plecarea Spre paradisul ușor descifrabil Urme de alge valsează-n marea Nisipului palpabil.

ploaia îmi intră în sânge. opriți-o, precum se mai strigă. s-au stins deja prea mulți oameni diagnosticați cu ploaie în sânge cu picuri în loc de lacrimi cu apă în sistemul de valori. și

Dă-mi înapoi momentele în ceață Și stelele pe care le-am văzut căzând. Mai dă-mi și clipele cu noi râzând, Dă-mi înapoi puțina scurtă viață. Dă-mi înapoi tot soarele din ceruri Al cărui

de-ar ninge cu vieți peste fulgi ca fulgii sa poată spună povești să ne-oprească pe stradă și ca ăi' mai bătrâni să ne bată la cap până când atât noi cât și respectabilii să plece râzând. dar

Curentul literar e în schimbare, E plin de-absurdități și nenoroc. De ce în poezii, din întâmplare Rima și-a pierdut supremul loc? Nu critic mai nimic, nu critic gânduri, Tot ele-așa,

Te-aștept până seara. Târziu, să rezum, Nu știu cât e ceasul, nu știu unde ești, Creduli, ca eroii din zeci de povești, Uitam că a noastră-i povestea de-acum. Ne vine momentul, iar timpul

Se duce Februarie, se duce Ne ia și zăpada și gerul Unde-i Decembrie s-arunce Griul ce-acoperă cerul? Se duc bulevardele albe Urmează răgazuri de ură Se duc ale iernii flori dalbe Iar sănii