Anatol Dănilă

nu reprezintă uitare tăcerea mea este iubirea rezemată de inimă în așteptarea sufletului pereche

ghiocei cresc pe asfalt urmele lor alungă frigul din mine șah-mat

trag în piept fum tușesc din piept miros de cireșe în tine gloanțe cu centrul de greutate deplasat spre iubire trag

după geam așteaptă libertatea mea rătăcită o voi regăsi în această noapte cu lună plină deschid geamul pășesc dincolo de limite cad... în sus asfaltul cerului geme îndelung sub greutatea

tăcerea sunet vopsit în alb și negru desenez printre rânduri curcubeu monocrom în ochii-cărbune cad în genunchi zâmbete zdrelite mecanisme de apărare pe axa introvert - extravert cavalerul

pleacă din mine trenuri spre tavan merg în 4 labe de urs îmi sfâșie pieptul virusat ultimul escape escape escape escape gliuk-bug

torențial plouă peste Atlantic distanța amplifică dorul îl măsor în e-scrisori anulăm diferența de fus orar în liniștea nopții transformăm împreună două singurătăți într-o iubire de

în colțul dreapta-sus al cerului să nu mă cauți în corpul gol pe asfaltul gri scriu Dumnezeu mă iubește în fiecare zi îmi plac fluturii mai mult decât oamenii îi omor îi pun în

sfârșit de 33... incandescent plânge țigara mea sărutând cuminte scrumiera în care zac epuizate surorile ei locuiesc într-un cub colorat în alb cu vopsea lavabilă și caut prin beznă al cincilea

plouă tăcut în orașul dintre ape lichidul vieții nu aduce viață în viața mea spre seară îmbrăcat în pijama plec în mine să ascult cum crește iarba gri

...frunzele urcă în mine în fiecare seară mii de zombi coboară din microbuze trec sting lumina gata cu fotosinteza coboară din mine în fiecare dimineață lasă fluturii să

spre cer urci printre furtuni îngenunchezi printre zăpezi te cuprinde pentru totdeauna muntele ucigaș K2