33

sfârșit de 33... incandescent plânge țigara mea sărutând cuminte scrumiera în care zac epuizate surorile ei locuiesc într-un cub colorat în alb cu vopsea lavabilă și caut prin beznă al cincilea colț tăcut mă privește Bacovia de pe cotorul de „Plumb” și încep să înțeleg cum poate să încapă atâta singurătate în ochii unui om în miez de noapte respir anaerob, iar pulsul meu, cândva un metronom, dansează acum în ritm decadent mă transform în sunet și-mi regăsesc cadența omorând tăcerea cu un amestec de balade rock și hip-hop agresiv-vulgar din poza în ramă de lemn zâmbește minunea mea cu ochi căprui, înger pe zăpadă, albastru pe alb ca să-mi ascund agonia îmi injectez în venă o supradoză din drogul tristeții – Toamna – stația terminus a suferinței... sfârșit de 33... sau un nou început...?