Ana Urma

Felicitări Iulia Elize, Felicitări colegilor de poezie. Sunt premii deosebite, ne onorează și bucură nespus! Mulțumim, Eugenia Reiter.

Dle Dume,
Vă mulțumesc pentru comentariu, steluță! Scurte impresii de cititor impresionat de cuprinsul cărții.

Ottilia,

Am oscilat la alegerea titlului între Anotimpul și Vara Ottiliei, până la urmă am optat pentru denumirea din postare. O carte frumoasă, versuri în care am regăsit secvențe din propria copilărie. Așa cum am subliniat și în recenzie cartea este surprinzătoare prin unitatea de compoziție a poemelor, un capitol de viață, poate că cel mai frumos, copilăria. Am citit cu mare plăcere conținutul iar ce am scris mai sus sunt impresii sincere așezate cu drag, pe hârtie.

Primul impuls după citirea unui text este să dau like. Ce simplu ar fi să mă exprim bifând numai, fără niciun cuvânt. Citeam de curând pe facebook răspunsul unei distinse doamne la întrebarea „cine a contribuit la formarea Dvs ca și poet” (grup, cenaclu, etc.), a răspuns simplu, fără ocolișuri: agonia.ro, prin comentarii, exigențe, puterea exemplului, remarcarea textelor... Nu pot decât să adaug: cine nu a trecut prin furcile caudine agonia.ro nu știe ce înseamnă febră a creației, autodepășire, ajungere.

Intr-o lume atinsă de morbul autosuficienței, a trufiei, a neputințelor, astfel de poeme sunt o lumină spre nicăieri, adică pretutindeni. Mulțumesc Marin Badea! rar ies la comentarii, poemul Dvs este emoționant!

Și, dacă într-o bună zi ne vom simți încorsetați într-o lume finită fie să rupem gratiile coliviei cu o bătaie de aripă.

Este primul text/eseu semnat Carmen Sorescu pe care îl citesc și îmi dezvăluie direct și o altă față al unui autor drag mie. Tonul analitic, permisiv, pasajul de final, mă determină să afirm despre calitatea de a fi generos aproape în orice condiții, chiar și atunci când destinul ne scoate în cale persoane care nu pot să-și mai dea jos masca/măștile; generozitatea implică respectul, iubirea necondiíonată și da, este dificil să trăim singuri, avem nevoie unii de alții, acei alții cu și fără măști. In spatele unei măști se poate ascunde o lipsă a stimei de sine, se poate ascunde o dramă, o nevoie, chiar și nevoia acută de celălalt. Abilitatea, intuiția, sunt daruri care ne ajută să descoperim pe cel/cea din spatele măștii și nevoia lor de a o purta. Iubirea este cea care ne ajută să tolerăm, să înțelegem, să nu desființăm sau să distrugem, cu atât mai puțin să încercăm a schimba felul de a fi a cuiva. Cu alte cuvinte să ne învățăm lecția și apoi aici și acum să o sintetizăm în eseuri, poeme...

Frumos începutul și apoi ajungerea, furtuna care duce la o confesiune lirica, o mărturisire noi cu noi/Fabian și, Doamne Iisuse Hristoase numai Tu poți să știi ce este în sufletul meu. Remarc un pasaj:

/lebedele sunt foarte albe, Doamne Iisuse-Hristoase,
și au plecat de mult.../

Mai mult decât un exercițiu de imaginație, între metafizic și realist, lumină și întuneric, transgresand universul lucruri nevăzute devin vizibile, ca un schimb între materie și spirit, echilibru și armonie. Mă duce cu gândul la Hermes Trismegistus: cele de jos sunt imaginea ordinii de deasupra. remarc finalul:

/să clădești în lumea de jos formele geometrice perfecte
din lumea închipuirii noastre cea de toate zilele.
Pentru a nu lua numele cetăților în deșert./

O adevărată epopee a traducerii Eneidei! Mulțumim cercetătorilor! dar și pentru semnalare Dlui Nicolae Tomescu, pentru remarcarea evenimentului!

Cum altfel să ne scoți la rampa comentariilor decât printr-o exprimare savantă. Pe cât de simplu am scris pe atât de complicat explici sau continui ideea dar, am observat că-ti sunt confortabile exprimări sau interpretări care nu țin de armonie, continuând ca o glumă, spun: până și-n limba spargă ar suna mai bine 😊. Prea mult echipament în ascensiune dăunează și celui mai versat alpinist iar pentru a construi pe verticală chiar arhitectii își impun restricții/ „bolțarii rezilienței”.

urcând muntele -
pe celălalt versant
o avalanșă

Răzvan, frumoase poemele tale mustind de metafore. În construcția unui haiku reușit nu sunt permise deși ușor voalate mai trec. Personal am învățat din mers să delimitez genurile, ce nu-mi este permis în haiku dezvolt în altfel de poeme. Aș putea spune că scriu la extreme, texte lungi, vers alb neconstrâns de reguli, în care metafora este la ea acasă, alternând cu texte în doar câteva silabe, evazive, delicate și rigide în același timp. Fascinația golului și limita plinului provoacă imaginarul intim plutind dincolo de concret și-mi spun deseori: uite e bine, stam pe același pământ cu copacii, greierii cântă și ...pietrele tac. Ne strecurăm, ne trecem nevăzuți într-un un prezent al digitalizării care, să recunoaștem, ne acaparează încet, și încet ne vrăjește.

ploaia de vară –
numai ea nevăzută
trecând hotare

*comentariul

Daniela Luminita,
mulțumesc pentru comnetriul amplu, pentru steluță!


emilian valeriu pal,
medine, pentru muzicalitate; sunt locuri care seamănă între ele până la confuzie, rămâne în memorie exotismul și mirajul lor de nedescris, parțial surprins în acest poem.

Am corectat typosuri, am citit de atâtea ori corect, nu le-am văzut recunosc, redundanță rugăciunii/sfânt, de asemeni, rămân părelnice oase, cimitirele, coloniștii și sclavii nevăzuți sunt cu trimitere via memoria, adevărul și el relativ este redat în istorii, acest este doar un poem. Mulțumesc foarte mult pentru citire, atenționări și mai ales /Are o muzicalitate aparte textul acesta/.

Simplitate, rafinament în exprimare, mesaj. Talpă, călcâi, nisip, vulnerabilitate sub vântul necruțător al iubirii, un taler al balantei mai greu decât celîlalt. Așa am citit și simțit în acest moment al lecturii, în consens cu starea mea de acum. Mulțumesc celor care, prin comentarii, au adus-o în prim plan.

Mulțumim, domnule Petru Ioan Gârda! deci și în numele distinsei autoare.

La fel Domnule Dan Norea: Mulțumim! pentru frumoase cuvinte.

Datorită celor două volume semnate de Vasilica Grigoraș, și după o documentare riguroasă(lecturile m-au trimis la scrierile haijinilor autohtoni dar și străini), am descoperit că în într-un poem tanka putem spune mai mult decât într-un haiku. Știm deja, conceperea unui poem haiku, tanka, haibun, etc. sunt adevărate exerciții de relaxare iar a scrie este o treapta ulterioară a observației, a trăirii. Este acel moment când inima se unește cu mintea și cuvintele vin ca fluturii, se așază mai întâi în silabe și apoi într-un tipar prestabilit, simplu și nesofisticat.

Cartea este valoroasă prin conținut dar și prin modul de editare, bilingv, română-engleză. Și, da, mai ales prin referințele colegilor haijini amintiți mai sus (viitoare volume, avem în lucru :)

O steluță și de la mine pentru cartea în sine, pentru copertă, celelalte referințe. Mult succes la Concursul Național Tanka, inițiat de Cezar Ciobîcă, termen 25 iulie 2017!

Mulțumiri, Enea Gela! așa este, o carte frumoasă, o carte reușită; urmează să o primesc curând.

O invocație pe drumul de întoarcere spre Acasă, despre o risipire asumată în frumoase versuri.

/poveștile despre
“ca și cum” “aproape” “doar”... “parcă”... etcaeterissime/

se subînțeleg: până la, departe, prea mult, prea puțin, uneori, orișicând. M-am lăsat în voia bucuriei pricinuită de analogia unei întoarceri, /întoarcerea fiului risipitor/.

Un popas în cuvinte și gând, pentru care din toată inima mea: Mulțumesc Eugenia Reiter!

Poezia momentului are drepturi depline, noi i le dăruim sau ea nouă se dăruie. Mulțumesc! Dle Tomescu pentru citire și gândul bun.

muzicalitate, fior liric, mesaj; pachetul perfect în anotimpul poeziei: rimă, ritm, prozodie; îmi place să citesc vers clasic bine scris...

citesc de ceva vreme poeme Ioana Geier, unele prea ermetice, altele mai puțin dar, multe pe placul meu; ca în acest poem în care cuvintele se continuă în imagini, copacul, șarpele ligav, steaua, cerul și imaginația fiecăruia...