Amanda Spulber

Acum poate sunt influențată și de faptul că îmi place Stăpânul inelelor, îmi place Legolas, îmi plac Arwen și Aragorn, dar tot spun că e splendid. În primul rând jocul de cuvinte din titlu Amon ---> Amor: dragostea ca un vulcan sau ca o colină cu pante abrupte. Apoi felul în care merge din preistorie spre prezent: cursiv, ritmat. Și nu în ultimul rând încheierea care echilibrează tendința spre romantism dulce amărui printr-un discurs ușor ironic spre sarcastic, dar nu mai puțin sensibil.

Doar mici observații:
Aici cred că e nevoie să revezi

tocmai de aceea dragostea se exprimă *prin ce nu spun oamenii, ci stîncile, stîncile care stau *laolată ca să se iubească pînă apar deșerturile


Cred că ar suna mai bine:
tocmai de aceea dragostea se exprimă nu prin ce spun oamenii, ci stîncile, stîncile care stau laolaLtă ca să se iubească pînă apar deșerturile

Îți mulțumesc pentru semn. Acele versuri îmi plac și mie. Mă bucur dacă am reușit să transmit măcar parțial ce am văzut și am simțit.

Mulțumesc pentru semn și mă bucur că ți-a plăcut.

Și mă retrag să las timp pentru țeserea cămășii, altfel știm ce se întâmplă.

Are un aer de tragedie antică adusă în vremurile moderne, prin titlu și prin prolog.

Nu e suficient doar să fie posibil, lungă e calea spre devenire și multe obstacole are.

Aici cred că a rămas ceva de la editare fiindcă nu îmi sună prea bine.

"în fiecare o piatră atârnă
purtând în ea setea de ceva
și-un arbore
ce-ar fi crescut mai mult"

Ar fi ori: în fiecare piatră, purtând în ea setea, atârnă un arbore. Ori: în fiecare piatră atârnă, aducând/păstrând în ea setea, un arbore. Ori: în fiecare piatră atârnă, purtând în el setea, un arbore.

Rareori deschid texte al căror titlu nu e în română sau cel mult latină, dar aici suna destul de bine titlul. Nu îmi place. Am văzut că e doar o fantezie și o metaforă pentru inocența nicicând întâlnită în iubire, dar tot nu îmi place. Chiar nu îmi place și nu vreau să explic în amănunt de ce. Poate observi la recitire. Plus că am mai întâlnit imagini cu zmeul și cu câinele care dă din coadă. Ai două scăpări în text: mie.

Da, acum e simplu.

Interesant, nu știam de existența acestei ciuperci. Se tot avansează ideea că suntem influențați de microorganismele care ne colonizează, dar nu la acest nivel. Noroc că parazitează doar insecte.

Îmi place cum e dezvoltată ideea: dintr-o simplă comparație trăirea se întinde la nivel galactic și aproape nici nu realizez când. E o încleștare fantastică aici și contradictorie fiindcă deși se realizează o fuziune, sentimentul rămâne străin și în același timp dorit. Mi se pare splendidă încheierea.

După a doua citire, cred că ar fi logic să spui preia controlul, nu comportamentul. A prelua comportamentul înseamnă să te comporți asemănător.

Poate mergea dezvoltat mai mult, dar mi-a plăcut relatarea directă, simplă, fără a dramatiza inutil.

Are delicatețe și inocență. Chiar îmi place. Și parcă e și mai cursivă fără prea multe forțări de topică.

Mă bucură mult aprecierea dumneavoastră.

Așa cum admir și multe dintre poeziile tale. Plus felul tău de a gândi poezia, cu excepția părerii despre poezia clasică.

Dar voi spune ce gândesc. Numai cine stăpânește foarte bine regulile își permite să le încalce. Sunt tone de persoane care scriu versuri (cu rimă) șchioape, lipsite de melodie și uneori și de logică. Am văzut că afirmai într-un comentariu că, dacă poezia ar presupune și riscul să îți rănești degetele când greșești, nu s-ar mai băga oricine. (citat aproximativ, dar sunt sigură că asta era ideea) Așa și cu poezia clasică. Să o aduci în derizoriu și să spui că stă doar în rime, nici alea prea strălucite de multe ori, înseamnă să nu accepți fenomenul liric în totalitatea lui și să îi încurajezi pe cei care nu vor să muncească. Și pentru că am zis de autorii care cred că scriu poezie doar pentru că au găsit niște rime, voi spune și că am citit autori care chiar scriu poezie clasică. Pe unul dintre ei îl admir foarte mult, chiar face artă.

Două arce de cerc? Dar de ce le zice pitari și de ce au râu în urmă?

Și steluța, dar mai ales faptul că ai simțit. Da, chiar îmi imaginam asta în copilărie și da, chiar am scris direct, numai la ultimele două versuri am stat și m-am gândit. Am răsucit pe toate părțile pentru că nu îmi prea plăceau. Îți mulțumesc mult! :)

Pitarii sunt brutari la propriu?

Am încercat să fie în ton cu spiritul ludic din text. Bine, puteam să mai interpretez și că voia să ingereze luna/iubirea ca astfel să fie parte din el. Dar cred că exageram. Mă bucur că ai simțul umorului și nu ai orgolii. :)

Uite variantă, dar parcă văd că zici că nu diferă. Mi s-a mai întâmplat de două ori. Dar hai, de amorul artei.:)) și să știi că nu rima mi se pare importantă, ci ritmul. Îmi doresc să pot să scriu vers alb.

tocmai ce văzu luna căzută în pahar ---> tocmai văzuse luna căzută în pahar
să se înece, că dragostea-i zadar---> și mai să se înece, că dragostea-i zadar
o noapte fără lună, asta-mi trebuie mie
nu lună, stele, iubirea-i blasfemie ---> nici lună și nici stele, iubirea-i blasfemie
și dă pe gît pahar după pahar, nenorocito ---> și dă pe gît pahar după pahar: nenorocito! (aici doar punctuație)
las că-ți arăt eu ție, sclifosito ---> las' că-ți arăt acum eu ție, sclifosito
dar obosit de-atîta sisifeală ---> dar obosit după atâta sisifeală
că luna se-ncăpățîna să iasă la iveală ---> că luna insista să iasă la iveală
adormi buștean cu ochii spre tavan ---> el adormi buștean cu ochii spre tavan
unde un bec murdar ardea tîrziu în van.

Dar oare trecutul o fi chiar așa cum îl visăm noi? Oricum, mi-a plăcut nostalgia.

Ai aici o mică scăpare:

de ai* lua
crusta luminii modelează lemnul jupuind

Dacă luăm drept exemplu Poetul Gării de Nord înainte să treacă la modernism și să încalce regulile, observăm că aceste două versuri transmit mesajul păstrând ritmul:

În odaia strâmtă, pe un pat diform,
zac strivit în perne de un pumn enorm.

Acum revenind la versurile tale, ritmul suferă destul de mult, se poate repara, zic eu, dar mai important e mesajul. E o tentă de elegie, dar și profundă încărcătură filosofică: e bine să iubești? Și dacă da, pe cine? Iar dacă nu, ce variantă ai? Iubirea e zadar și blasfemie, se afirmă. Remarc arhaismul e zadar, care sugerează că iubirea din totdeauna a fost inutilă. Apoi observ simbolistica și transferul care se realizează. Luna atât de iubită de poeți devine vinovată pentru neîmplinirile personajului. Acesta precum un Don Quijote modern se angajează într-o adevărată misiune de a salva lumea de acest geniu rău. Și totuși, printr-o răsturnare spectaculoasă de situație, munca lui se dovedește sisifică așa cum precizează autorul. Pentru că iubirea (nu-i așa?) triumfă întotdeauna. Finalul rămâne, deci, deschis și optimist, reafirmă încrederea nestrămutată a autorului în puterea dragostei. Iar luna? Luna continuă să strălucească indiferentă la aceste patimi lumești, așa cum îi stă bine oricărei vedete astrale. Pentru că după cum se spune în ultimul vers a fost vorba doar de o confuzie între ea și un bec murdar. Deci nici luna și nici iubirea nu au fost vreodată în pericol.