Alina Emandi

mersul tău cu spatele pe sub umbră puțin neîntrebatul mai ai încă solzi de verde verdele ochiului coapsele desfăcute va trebui să țipi să-ți rămâi nu dinspre țipăt se poartă gheare la

tot ce sunt pământul galben pântecul tău nenăscutul zvâcnesc pe oase și ochi pe țipăt până-n miezul pietrelor rotirea asemenea mai multe trepte trei strivindu-mă dezlegându-mă alb nefiresc

sunt granitul crinilor devreme mă poartă prin arcușul viorii tu ingenuă iubito pe umeri iubito ești înaltă îți voi îndesa în gură rotundul buzelor și toate gesturile începutul scris în

e o greșeală știi nordul acela ne-ntâmplarea voi scrie sâmburi de carne în carne și venin și neatinsul aproape tu ascunde-ți coasta omoplații între noi vei ști am gene lungi ale tale port

las o umbră să mă destrame să mă destrame în locul tău vino am pașii lungi prin firele de păr îmi totuși strâng sub mine pleoape de duminici ochiului nu nu te mai am începeam tăcerile știu

Era un teritoriu de ceremonii purtam centuri de siguranță pe înserat urma să ieșim în larg prin rotundul ninsorii cerul era de gardă între noi decojeam orele ne stătea bine cu marea în

Mi-era sete în urma mea creșteau fântâni uriașe nu mă puteam întoarce aveam ecoul pregătit dinainte înalt colțuros ar fi trebuit să nu mă plâng depărtările nu-mi ies niciodată la număr ce ceață

Am scris undeva pe ovalul clipei, probabil Această risipă. Nu mai țin minte. Tot ce știu e că strângeam în dinți coperțile aspre ale lumii Mi-era dor să fim fragil nostalgici, eu și

Mi-e teamă să adorm în coajă de fluture. Poate albul rochiei de mireasă este prea strâmt și mâinile mi se vor sparge de muchiile crinilor… câte mirări lăsând la vedere gleznele pe rând vor arde

Nicicând n-a mai nins octombrie peste tălpile noastre însingurate imperfect în formă de cruce. E-amurg. Semănăm atât de lăuntric copilărind, poate sărut, inimi post scriptum la moarte.

Suntem congenital loiali Stării onirice de agregare. Pletele-mi neașteptat de aspre Sau plânsul de rang invers pe care-l aștepți Claustrate-n oglinzi Devin din ce în ce albastru dependente De

Am comis nenumărate stări de echilibru În acest labirint de cer fierbinte; Secundele alunecându-mi diform prin gesturi, Spre miazăzi, Þipătul lor, aproape matern, Aproape ortocentru

Ne-am întâlnit în ultimul pătrar de clipă, cu șoaptele propagând concentric noaptea înaltă până la pământ. Desigur, nu ne aparțineam decât nebuniei pe cale de dispariție și câtorva extatice

Eva. îmi probez șchiopătat goliciunea în oglinzi de brocart coasta numărul treisprezece circumstanță carnală subscrie senzual la minus lacrimă mi-au mai rămas câțiva muguri la încheietura

Deschid încet pe tâmple sărutu-ți, de la capăt: Mi-ajunge întâmplarea de-a umbră și de-a gând Să-ngenunchez din umăr pe sufletu-ți în treacăt, Să te supun ninsorii, flămând, tot mai

De ultimii pași e toamnă. Învăț, rană cu rană, Această frunză static absentă La cer, Și tremur: ninsori ispășindu-și devreme larvele Mă vor frânge Toată… Nici rădăcini până la aripi

Mai sunt câteva stații de-ntâmplare, Și vom adormi, cu octombrie Foșnindu-ne prin carnea limpede cernită, Ne vom adormi, unul pe celălalt, Cu umerii amenințați De geometriile sărutului… E

Uită-mă pe de rost o moarte, în moartea ta măruntă. Pașii nu-ți mai sunt de-ajuns; Albastrul dintre coastele tale încheagă un amurg Din ochiuri de umbră, Și mă cauți, aproape mă mai

Se face de-un hohot. Aproape că ești. Te simt mai visându-te decât mă simt. Alunec apăsat, cu noaptea... Cu pumnii deschiși, doar atât mă voi întâmpla. Nu mai plec spre mine cu gesturi de

“Eu n-am tăria ca să-ndur splendorile lumii; în mijlocul lor mi-am pierdut suflarea și nu mi-a rămas glas decât pentru disperarea frumuseții” ( Cioran ) Viața – acest loc comun, în care ne