Alina Emandi

Azi ispășesc o stare de liniște nebună. De-un chin mă-ntunec, Doamne, și ploile mă strâng, Și tremur… cad din mine, ținându-mă de mână, Născută dinspre moarte, un ceas, un ochi mai plâng. Mă

Împotrivit cu somnul în subțiori de crin, Mă-ntunecă de-o vreme galopul prin oglindă; Visez mărunt pe pleoape ninsoarea și mă-nchin, În clocot alb de suflet, orbirea să-mi cuprindă. Zvâcnesc

Mă șchioapătă blestemul licornelor de-o lume Din care trec, supusă, aproape vertical, Cu lanțuri de aramă, în visele postume. Mă pierd, floare pe floare, prin piatră și banal. Bătrânii nu

Nu mă-ntreba nici visul, nici somnul, nici durerea, Sărutul ce-și așteaptă – răsfrânt în spini de gând Pe vâsla lui de ceară, și toamna, și căderea, Nu mă-ntreba

Stau ghemuită într-o umbră cu două numere Mai mare, Să-ți las și ție loc de-un amurg, Și simt cum crește lumea, orbitor, În inimile noastre, Încât o putem întoarce pe ambele părți Doar

În trupu-mi de sticlă subțire Sunetele lumii cad, perechi Sunt ultimul prunc În iarna lui Doamne desculț Căruia ii curge inima prin sânge Și totuși, nu s-a schimbat nimic De-o jumătate

Cheamă-mă, am șoptit… Apa se-ncheagă în jurul meu – Ceață verde… Am strâns o celulă plutitoare de suflet Între pleoape Și m-am urcat pe ea… Simțeam cum lunec prin maluri Îmbătrânindu-mi

Aceste dureri nu dor, aceste dureri iartă - pietrificându-se în linii frânte - tinerețea plânsului tău aproape rotund. Doamne, lasă-mi profilul deschis cuvintelor, să te poată trece prin

Ne ciocnim în colțuri sticloase de suflet, Unul de celălalt, Ne căutăm prin spirale de trup, Și toamna ne trage vârsta la sorți În jumătăți de moarte...

Mă iscălesc pe colțul opac Al acestui râu de pământ, Și noaptea mă doare despicat De albastru... În câteva rădăcini mă arunc Cu sufletul înainte, În altele,îmi strâng cântecul desculț Oprit

Această durere, Pulsând spre secundele arse De adierea târzie a sângelui meu Mi-aduce-aminte de sărutul încrustat Adânc În cochilii de fulger, Din care îngerii plămădesc noi suflete Prin

Lasă-mă să pășesc fântâni De cer fierbinte Când trec, cu umărul alb de rădăcini Și de ploi, spre mare, Când pipăi silabe de albastru Și respir țipătul unei sălcii În care fluturii cad,

În fiecare noapte, Pașii mă strigă în trupuri fierbinți- Cochilii aspru mișcătoare- Din care pierd jumătatea albastră A lunii, Fără să pun nici un răspuns Pietrelor, Și te caut... te

Am adormit intre primele doua note ale tacerii, cu umarul drept smuls, atat de frumos, in tine, incat curcubeele s-au oprit din nemiscare cu o jumatate de zodie inaintea pasarilor sa ne

Lumina s-a inchis peste sarutul tau cuminte Intr-un unghi aproape rotund, Si-au inceput sa ne doara cuvintele Ce ne cresc salbatic Spre cosul pieptului, Ca niste prelungiri oarbe Ale

Valuri despicandu-se in spini de purpura Undeva, in zenitul pasilor... Si mi se face dor de primavara, Ca si cand n-ar mai fi cuvinte In care sa ne intoarcem, Sau umbre care sa ne creasca

In arabescul toamnelor ce vor veni, Trupul meu pietrifica Transparenta unui lujer de crin In frumusetea ta crud zamislita Pe marginea unui semn de raspuns... februarie 1995.

Incremeniti lângă bătrânul tărm Fosilizăm secunda in tărână, Ca-ntr-un ecou de valuri cenusii, In care noaptea-i unică stăpână; Topiti in vis, ne alungăm adânc In linistea sălbatică si

Plângeam In sărutul cald al asteptărilor, Si lacrimile mele invocau Starea de necesitate Pe-un cer de flacără albastră; Visam In sărutul trist al toamnei, Si secundarul frunzelor in

Din maluri neputând s-o mai incapă De-atâta nemiloasă-nmărmurire, S-a ridicat neînteleasa apă, Ca o tulburătoare nălucire… În suflete sădind reîntregită Icoana vie-a ultimei ispite, Făptura

Moto: „omul, sărman copil al indoielii si al mortii…” (Byron) Nasterea… Sărutul tainicei zvârcoliri… Linistea dezrădăcinării… Inceputul unei mari

Oamenii? tărmuri verticale in albia cărora iubirea isi locuieste atemporal curgerea.

O tigara uitata pe masa, in care mai cade inca atingerea buzelor tale... o jumatate de strigat, rasturnat intre doua coli de hartie... spinii unui cocor imbracand tulpini de cer prin fereastra