Poezie
Mirare
1 min lectură·
Mediu
Nu mă-ntreba nici visul, nici somnul, nici durerea,
Sărutul ce-și așteaptă – răsfrânt în spini de gând
Pe vâsla lui de ceară, și toamna, și căderea,
Nu mă-ntreba nici mâine de ieri și tremurând…
Mi-am răsfățat mirarea-n părinții de-mprumut
Și dorul prea albastru, și stropi de necuvinte –
Nu-i trup pe care anii-mi să nu-l fi încăput,
Și bătrânețea-mi vie să nu-și aducă-aminte.
Să-mi fie-atâtea veacuri căzute în genunchi
Prin pașii de aramă, cu pași roind spre fluturi,
Să-mi fie-arșiță noaptea și norii iarăși trunchi,
Să nu mai știu de moarte, de păsări și de scuturi.
Beția fără nume din țipătul oval
Mă iartă-n vârste multe, și multe nu-s să fie;
De când mă ard prin carne de ciută inegal,
E-un nepătruns și doare mirarea-veșnicie…
Nu mă-ntreba nici ruga de zbor și nebunie
Și nu-mi ciopli din umbră, de-o umbră pribegind;
De-ajuns nu-mi sunt nici plânsul prin glezna-ți sângerie,
Naufragiul dinspre oameni, și azi, și tremurând…
10 aprilie 2003.
022771
0
am o singura nemultumire...ca nu ai gasit altceva in locul\"arsitii\", se frange versul acolo.
impresionant