Alexandru Corneliu ENEA

De zodiile cerului atârnă oamenii marionete pe scena pământeană. Spectacol cu sute de milioane de personaje, mereu în roluri secundare, pentru fracțiuni minuscule de timp. In culise - cimitire

Nu cred că voi putea mai mult să-ți apăr amintirea. Războiul cu prezentul îmi sapă răni albastre, ostatecele gânduri se pierd piese de șah retrase în subsoluri ascunse pentru astre rugându-se

E iar o primăvară în codrul ca o țară. Jivinele tresaltă și ies vioi afară să știe toată lumea că-i bucuria mare și se adună-n haite către poteca mare. Albinele se-agită strângând polen din

În casa mea, din cartierul insomniei, există mulți colocatari nedeclarați martori ai vieții mele, disperați că-i deranjez din starea golăniei. Sub lustra veche, două muște țoape se zbenguie

Fiecare rid este o crevasă mortală în suflet, care mă atenționează că drumul vieții este fără întoarcere. Tot ce mă înconjoară mă obligă să-mi continui călătoria și efortul de remodelare a

Fiară tânără, cu bogăție de simțuri native și sângele în clocot ca lava în vulcan, m-ai adulmecat pradă în jungla acestui oraș, după urmele lăsate de sufletul meu rănit. Chiar eu te-am ademenit,

DILEMÃ Doamne, cât m-am agitat să ies din microunivers și am învins (ce risc pervers !) toate microenergiile pe care le-ai legiferat. M-ai premiat cu dreptul de a fi un om iubit de

Și-n mine e pir si neghină Și vreo plăcere asasină Din morbul vieții repetate. Cum să rămân fără păcate ? Cu creierul prea des prășit Și cu idei ierbicizate Pământul meu e otravit de sfaturi

Îmi sunt hotarele-atacate. Fidel, în infinitul meu mă cuceresc incertitudini – comete bombardând în Eu. Acumulez durerea lunii cu ea mă învelesc livid devin planetă și in centru m-ascund pe

DEFINIÞIE Infinitul n-are umbră și există nefiind; e-un ecou fără pieire într-un templu nezidit; e destinul mort ce-nvie ca un soare-n asfințit; este farsa cea mai mare sufletului

Azi, mi-am trimis toate gândurile la plimbare, Sa-și facă de cap Și le-am invitat să nu se mai întoarcă. Poate așa , rămas singur si primitiv Voi trăi in pace Ca o bombă fără focoase.

Rupt din neființă, boomerang spre viața împodobit cu umbră, m-aștepți din traiectoria în care nu știu de-s jucarie sau o armă. Dar nici chiar Tu nu ma poți opri să mă întorc la Tine, O, Doamne

Călător pe o lacrimă cosmică Printre oseminte de stele Și aștri muribunzi, mausoleum viu – Adăugire la un șirag de morminte perechi, Dangăn cu fiecare cuvânt Pomeniri prin clopotul gurii. Ar

Otrava os de adevăr e viermele din fruct de măr, regret mucegăit de vechi pe semisferele perechi. Mă vindec de trecutul meu ? Pe frunte, riduri curcubeu – stigmat iubit de Dumnezeu căci mărul

M-am dăruit ochilor tăi carnivori și am adăugat tăcut colecția mea de speranțe, tăcuta uimire rătăcită prin anii adunați, delirul spectatorului, emoționat de regia desfrâului, urcând chiar eu pe

Știu ce sunt. Nu știu cine sunt ! Dar, știu cine sunteți Și nu știu ce sunteți ! Afirmațiile mor, Negațiile mor, Echivocul e groparul lor ?

În mine vagabondează în vals de fermioni gravitoni, fotoni, bosoni și gluoni și-n câmpul gravitațional mă intersectează leptoni, hadroni, protoni și neutroni. Mă văd din nucleoli și mă

Sisif a fost eliberat de chin. Giganticul bolovan a fost sfărâmat și bucățile au fost dăruite la naștere, în milioane de forme, unora și altora să le poarte și să le lase unor urmași fără

În acest codru de oameni, pe străzile poteci ale orașului, prind din zbor cântecul vocilor plecate din ochi care mă ciocnesc și arareori îmi zgârâie indiferența. Coaja

De la venirea mea pe lume m-a luat în primire Ea și-mi arată clipă de clipă puterea-i fără măsură. I-am înțeles mai târziu rostul și ne-am acceptat de voie, de nevoie comunicându-i tot mai

Antica monedă scoasă din pământ, sămânță neîncolțită de bogăție sperată, din nou în istoria zilei circulată adunând și înmulțind relele toate ale lumii bolnave, tot mai civilizate. Antice