Alexandra Ivan

Mă întreb, sunt ceea ce crezi Sau te vezi În mine ca-ntr-o oglindă, Mângâindu-ți Propriile slăbiciuni cu privirea? Aș vrea să fiu sigură, mă asculți Sau doar cauți Ecoul gândurilor tale În

Un coleg a remarcat astăzi, din pură întâmplare, șuvițele roșcate din părul meu. Era vina luminii de la amiază, a razelor care se jucau nevinovate prin umbra viselor mele, acoperit de șatenul închis

Ceva lipsește. Pereții albi, de obicei martori muți ai dezastrului meu interior și exterior, mă amenință astăzi, ca și cum ar fi ultima zi în care aș putea să-mi revendic dreptul la fericire. Porția

Joi dimineață, nu-mi doream decât să dorm. Un somn lung al uitării de mine, de lume, un somn lung fără vise, cu pleoapele strânse ca să nu alunece printre ele lacrimi adormite. Din păcate pentru

Mă întreb dac-aș putea să-l întreb și dacă și-ar aduce aminte de mirosul tău și de liniștea umedă a sărutarilor tale mă întreb dacă-i plăcea să umble desculț cu tine de mână și dacă visa să vă

Nu s-au schimbat prea multe în viața mea în ultimii 3 ani... dacă au fost diferențe de climat interior, au trecut neobservate în goana mea nebună către un adevăr mai mare decât ce cunoșteam deja.

Am încercat să descifrez salinitatea gesturilor noastre, momentul exact în care te pierzi și azi cred că nu se mai poate. Știi, noi rătăcim, ne gustăm, ne simțim – ne zâmbim, ne privim, ne

Lasă-ți tristețea să curgă încet, Povețe și graiuri și umbre pe cer. Lasă-ți lumina și gândul flămând Dar spune-mi, e numai un gând?... Alunecă taina pe sus, prin copaci Prin versuri și clipe

8 April „Și gândurile noastre se sărutau lipite de ziduri”... Cât de simplu și dulce (știu, repet, repet, repet... până la extenuare dulce... dar cât de dulce!) ar fi fost să fim liberi de umbra

6 April Se pare că și Micha doarme. Și somnul lui îmi e dușman. Nu mai aud culorile neașteptate. Palidă mi-e lumina. „Micha... Micha... greu îmi e să te înțeleg”, i-am șoptit. Și el a zâmbit

Îmi pregătisem discursul dinainte. Nu mi-era greu să mă văd exact cum m-ar fi văzut el... până la urmă, totul e o chestiune de perspectivă. *** Toate, viața mea, imaginea lui, zilele și vântul...

Eu tac. Tu taci. Ce păcat... Încet te dezbraci de mine, de versuri de întreg universul de însuși cuvântul „păcat”. Eu plâng. Și tu taci. Gând furat – Pe furiș te îmbraci cu ploaia, cu

destin pribeag rămas în prag întoarce-te din drum... sărutul tău e dor și fum și buzele-ti, nectar... destin amar rămas în prag în praf de amintire fă cale-ntoarsă, fii fugar întoarce-te

Odată, cineva mi-a dăruit o floare de vanilie...\\ De fapt, n-a existat nici o floare! ci doar mirosul ei obsedant ce tânjea după formă. N-a existat decât un gând, o scânteie ce tânjea să se

E ca și cum ceața ar fi coborât peste orașul obosit de gri; puțină culoare, palete de stele l-ar putea mântui... Tăciuni aprinși și chipuri de gheață – totul se ceartă cu sine și-n tot

E întuneric și e igrasie în camera întunecată ce mi-e sortită mie – Perdele grele cad și aerul are gust de praf îmbibat cu zmeură, de motocei de praf în formă de căpșune... Dar viermii-or

Ascultă... orele curg din pahar... Picături de ploaie și lacrimi pierdute se cern... Nu știe nimeni în curgere lor de-și mai amintesc izvorul... O strângere de mână să fi fost?! Un vis?...

Sensul vieții e îmbrăcat în iubire, dar nu poate fi iubirea! Spuneți-mi că nu e, pentru că dacă ar fi, eu n-aș avea sens. Starea mea de efemeridă cenușie îmi ia dreptul la acest sens… Sau

Stau pe marginea unei prăpăstii reci și întunecate, atârnând în gol cu părul răsfirat în ecouri de aripi frânte. Dar oscilația între viață și moarte nu mă sperie deloc. Pentru că ceea ce alții numesc