True Colors

Un coleg a remarcat astăzi, din pură întâmplare, șuvițele roșcate din părul meu. Era vina luminii de la amiază, a razelor care se jucau nevinovate prin umbra viselor mele, acoperit de șatenul închis ce-mi pare, de-o vreme, natural. „Nici măcar nu e roșcat”, i-am spus. „Nu e nici blond, e… culoarea căprioarei”. Și ochii mi s-au umezit instantaneu (da, sunt plângâcioasă zilele astea, pentru că pot, pentru că-mi permit)… mi-am amintit de după-amiaza în care mi-am turnat în păr două sticle de decolorant ieftin - voiam cu orice preț să mă fac blondă – și apoi m-am întins, lăsând urme ciudat colorate pe pernă, așteptând să se usuce o dată, să văd ce-a ieșit… Era vara în care mi-am îngăduit să mă pierd în iluzii, pentru prima dar nu ultima oară, când totul părea copilărește posibil, când îmi schimbam dispoziția după consistența buchetului de raze de dimineață, când îmi schimbam imaginile fluctuante despre lume mai ușor decât culoarea părului. Spuneam pe-atunci că nu există nici cauze, nici consecințe, doar întâmplări fericite, nuanțe ce se amestecă și, dintr-o dulce-amăruie coincidență, se potrivesc. Decolorează șuvițe brunete, ține-le prea mult la lumină: vei obține un maro foarte deschis, ciudat de-a dreptul, ca blănița de pe spatele unei căprioare. Amestecă gândurile a doi oameni diferiți, unul întunecat și însetat de lumină, altul plin de soare și orb la sine însuși: vei obține un vis care încape într-o coajă de nucă, ciudat de-a dreptul, sculptat în mii de fațete minuscule, numai bun să se joace razele sprintene de iulie prin el. Mi-am trecut mâna prin păr cu o uimire ce nu se poate ascunde. M-am gândit la straturile de vopsea care acoperă urmele acelei veri, dintr-o cu totul altă viață. Am simțit apoi, mult prea real, în nări, mirosul decolorantului. Și pe cel al feței de pernă, proaspăt apretate. Apoi, mâna caldă care s-a strecurat între mine și tăblia patului, înconjurându-mi umerii… și vocea, spunând cu o blândețe irepetabilă, „Ce face căprioara?…”. M-am ridicat brusc și m-am dus la oglindă. Cred că am râs câteva ore, fără să ne oprim… Culoarea părului meu devenise pretext de alint, luni întregi după aceea nu mi-a mai spus altfel decât „căprioara mea”, iar eu zâmbeam de fiecare dată când mă regăseam în deja-banalul apelativ – doar eram fata cu nuanțe ciudate în păr, copila care trăia un accident fericit în culori, nu-i așa? Mă întorc în redacție, să scriu. Cu părul răvășit, cu gândurile la fel. Pur și simplu nu mă pot opri să amestec, în minte, culori. Să-mi aduc aminte de vară. De mine așa cum mă știam. De consistența părului meu proaspăt spălat, proaspăt decolorat, de dragostea mea de viață proaspăt născută. De imaginea lui Chris stând pe jos, în pod, desenând și zâmbind fără a se ști observat. De scândurile vechi ale ușii închise, printre care îmi strecuram adesea privirea. Părul îmi intra în ochi, razele se cerneau printre șuvițe de culoarea căprioarei, mirosea a praf, a lumină și a liniște, uneori. Și eu, și el, amestecam culori. Azi, îmi port șatenul închis cu certitudinea că nuanțele nu se întâlnesc la întâmplare. Că mirosul de decolorant îmi va rămâne pentru totdeauna în nări, deși-mi simt conștiința proaspăt apretată. Că mențiunea „acoperire 100%” de pe cutiile de vopsea e o mare minciună. Lumina filtrează mult prea bine urmele gândurilor noastre trecute, concretizate în schimbări nejustificate de culori. De fapt, mi-am dorit dintotdeauna să-mi vopsesc părul negru…