Alexandra Alb Tătar

Povestea copacului cu două capete m-a transpus într-un decor rural, unde domnește genul de liniște în care te auzi pe tine însăți, într-un loc pe care nu l-am mai văzut demult... Imaginile sunt ancestrale - rădăcinile, trunchiul, apusul, firul vieții, curgerea - povestesc despre viață și moarte, despre trecut, despre resemnare, despre lumi paralele, despre androgini, despre siamezi, despre a fi pus în fața posibilităților multiple, în fața necesității de a decide, de a alege (unde a nu alege nici una dintre două variante/persoane/direcții, deopotrivă fermecătoare, este totuși o alegere)... dilema este și ea ancestrală, dar neaccesibilă oricărei conștiințe - "Erau două trunchiuri, unul către asfințit, altul către răsărit./ Amîndouă erau vii, amîndouă aveau aceleași frunze, / aceleași flori și aceleași păsări." M-am regăsit în imaginile poetice, mai puțin în cele două puncte-cheie ale poeziei, care au o notă de originalitate ce intrigă - de ce "aceleași frunze"? și de ce resemnarea își poartă mâinile la spate "cuminte"?
Îmi pare un poem care nu se dezvăluie pe sine decât în măsura în care toate scenariile de povești amintite anterior să fie posibile, în care misterul să își păstreze parfumul, dar într-un mod nebănuit de interesant - întâi îți dezvăluie sufletul larg deschis, apoi se îndepărtează, precum o femeie care ți-ar arăta întâi bătăile inimii și apoi glezna...

Vă relatez și eu cu încântare
Un fapt ce ar părea bizar,
Dar dintr-o fericită întâmplare,
Am găsit steaua-n... buzunar!

Mă-mbăt din nou cu epigrama dumitale,
Mai trag o dușcă să uit de amar,
La cât mai multe și haioase estivale!
Și să aveți mereu același har!

Grupajul mi-a adus o bucurie,
Căci epigrama, tare-mi place mie
Și-aș fi lăsat o stea... e de-nțeles
Că nu dețin nivelul... de acces. :)

Mi-e teamă că eu am să vă mai aduc comentarii în subsolul poeziilor, pentru că, de când v-am descoperit în "Sintagma visului", vă consider un sonetist de primă-mână, nicidecum unul de mâna a treia, cum v-ați autocaracterizat, cu modestie... motivul pentru care nu sunteți atât de comentat este faptul că sunteți un scriitor deosebit de prodigios, realmente un ocean de lirism, încât criticii nu mai știu ce sonet să aleagă... :)

Un poem comprimat, dar care păstrează același conținut bogat în metafore ce caracterizează stilul poetului și aceleași acorduri reflexive; de data aceasta un poem solar, ca o plăcintă caldă - plin de imagini în care sunt surprinse ipostazele unei veri fierbinți ("vămi de vară", curgând în carne lavă"), ce poartă zâmbetul inocenței ("basme zboară", "neastâmpăr ca cel de fecioară"). În mănunchiul de versuri din final este strâns un mesaj profund - acela că lumina/claritatea se revarsă străbătând adâncurile, atingând esența ("spre miezul de tenebră de ne-abatem/ e rostul de lumină-nțelegând". Mi-au atras atenția în mod deosebit : "Spinări de soare raze duc", "prin aerul de aur basme zboară" și polaritatea din final "miez de tenebră"/"rost de lumină". Mi-ați indus o senzație minunată de caldură și plutire!

Poezia aceasta înlăcrimează, în ochii mei, sub coaja simplității pe care doar puritatea adâncurilor știe să o poarte curat, sublimele antiteze etern-efemer, imaterial-material, cea dintre starea de reflexie și pierderea în acțiune, cea dintre spiritul veșnic și ființa trecătoare... un spirit intrigant de cuminte, supus, răbdător, încălecat, provizoriu, de o entitate bio-psihică "cu pulsul sălbatic", deopotrivă intrigant prin ignoranță, în această existență materială a formalităților de care în final spiritul se dezbracă:
"atunci mi-am scos ușor
întâi mănușile,
apoi pălăria, agrafele, cerceii,
rochia,
pantofii, ciorapii
(...)și am ieșit"
Prima imagine, cea a făpturii "cu spatele drept", "cu mâinile pe genunchi", îmbrăcată frumos, ca pentru biserică, evocă o naivitate și un conformism (aparent), dar și o emoție încătușată în "picioarele strânse", ce întretaie respirația:
"m-am îmbrăcat frumos și am așteptat,
cu picioarele strânse,
cu spatele drept
și mâinile pe genunchi."

Poezia încheagă universalitatea poveștii de dragoste rămase nespuse, poveștii de după punct... în special aceea a relațiilor neconsumate în plan emoțional, rațional, comprehensiv... povestea "de după" e trăită însă doar de cel care se introspectează și își reconstruiește relația, din perspectiva celui ce a fost părăsit, astfel încât să o poată digera, monologul imaginar având rol de defulare, eliminare a tensiunii interioare generate de lucrurile rămase nespuse. Frământările care transpar arată căutarea identificării de explicații și clarificări pentru finalitatea relației, dar și repoziționarea valorică a celui ce a plecat și care se dovedește superficial (prin accentul său pe predicat, nu pe subiect - subiect ce pare ramplasabil cu ușurință).
Versurile emană însă un parfum matur, în care notele de top sunt cele proaspete ale autoironiei, cele de mijloc sunt date de esențele amărui ale dezamăgirii, dar cele de bază sunt cele lemnoase ale acceptării.

Înstrăinări, îndepărtări, înfometări
Străbat sonetul tău însingurat
Când visu-ți vechi speranțe-a dezlegat
Însă le vezi zburând spre negre zări...

Sentimentul golului, sfâșierii, dorului e deprimant... sonetul te îmbracă în haina doliului care îți decolorează ființa, o defrișează de sensuri și o dezrădăcinează din tot ceea ce putea să fi trăit, până când devii "a visului sintagmă", o umbră care "în odăi se mai perindă"...

Dușmanii... atât cei exteriori, cât și cei interiori, simbolizează lupta care încă nu s-a purtat, lecția care încă nu s-a învățat, abilitățile care încă nu s-au însușit, limitele care încă nu s-au depășit... impresionant modul în care ai simplificat esența C.V.-ului neoficial, de altfel al C.V.-ului real - "Privirea lor fixează exact ce-i mai lipsea Sufletului tău pentru a fi complet împlinit"...

Inteleg perfect viziunea aceasta, avand in vedere ca multi se regasesc in poemele comprimate, e stilul care ii reprezinta, pe care il percep ca fluent si simplu si onest si sintetic, in timp ce altii se scufunda in cele expandate, analitice, complexe, complexitate care uneori poate parea alambicata, in rare ocazii explicita... sa scrii despre Sinele suprimat presupune tocmai sa redai acel sentiment de inutilitate pentru care ai nevoie de cuvinte aparent inutile, ai nevoie sa dai impresia ca versurile nu sunt fluente, ca se poticnesc, ca se zdruncina, pentru a accentua discrepanta cognitiva expectante-realitate.

Orice explozie stelara interioara, dureroasa si fascinanta deopotriva, duce la propagarea unor unde de soc in urma carora intreaga galaxie ti se dezechilibreaza, pierzandu-si, parca, nucleul galactic... poate de aceea nu e putin lucru sa fii asteptat, fie si pe pamant, de cineva... cu recunostinta pentru asteptarea ta!

"Suferinta e de natura demonica" - oarecum da, prin opozitie fericirea ar fi de natura divina, probabil unul dintre sensurile vietii; nefericirea, suferinta te inclesteaza insa cand sistemul tau imunitar, implicit spiritual, sufletesc e slabit, cand credinta e dezradacinata, cand demonii fricii, durerii gasesc loc sa se strecoare in carnea ta, in mintea ta... eu insami am reflectat uneori la asta sau am simtit-o grotesca... oarecum nu, gandindu-ne spre exemplu la faptul ca sfintii de multe ori au suferit, prin sacrificiul lor aratandu-si imensa iubire de oameni... suferinta isi are rolul ei, prin aceasta accesam uneori profunzimile noastre, prin aceasta uneori devenim mai empatici, chiar daca in prima faza ne identificam cu durerea celor ce sufera, deci posibil sa fie pur simplu de natura umana... de multe ori trebuie sa ne asumam diverse decizii, experiente, trairi ce implica diverse forme de suferinta, poate si pentru a putea revolutiona ceva in noi insine sau avea accces la o fericire autentica... un anumit tip si grad de suferinta te innobileaza si te dezvolta moral, spiritual, dupa cum un anumit gen si nivel de suferinta iti reduce orizonturile si te sfasie.
Ce apreciez la textele tale e ca versurile nu se grabesc niciunde, nu te grabesc niciunde, iti ofera acea extraordinara senzatie a dilatarii timpului si au forta de a te smulge din superficialul cotidianului si de a te indemna sa fii reflexiv intr-un spatiu intim pe care nu multi autori au abilitatea de a-l cladi.

La poalele acestui poem aș adormi, sub crengile acestui lirism m-aș așeza să "respir în ceară" până m-aș topi...
Imaginile sunt hipnotice, îți dizolvă Ego-ul și te poartă spre Sine... brusc nu mai poți sa uiți "c-a fost cândva o vară", uiți însă de tine cel din prezent, revezi "visul străveziu", plutești din nou spre "insula secretă", intr-un spațiu veșnic viu din adâncuri, la care ai acces doar printr-o poartă lirică pe care puțini autori reușesc să o clădească... Înlănțuirea secvențelor creează o intimitate din care e sfâșietor să te desprinzi.
Sub penița stăpânită cu maturitate poetică, regăsim puritatea, forța și durerea idealismului ce refuză să se stingă. Numai un poet cu o viață interioară bogată, care își menține conștiința activă și care își testează credința, punând sub semnul întrebării propiile virtuți, poate transpune cu așa măiestrie zbuciumul interior.
Conflictul idealism - raționalitate, marcat de apariția variabilei cu dublu rol "necunoscuta din sistem", se desfășoară la hotarul dintre credința în etern, într-o iubire ce transcede timpul și spațiul și detașarea, maturitatea acceptării efemerului, naturii umane și limitelor ei ("doar o femeie simplă", "doar un umil creștin"). Chipul iubitei însă transmite o intensitate emoțională care se opune ideii de simplitate, de superficialitate, fiind marcat de imbujorarea iubirii și tristetea ce va veni deopotrivă. Paradoxal, poetul caută cu pocăință umilul din prezent precum o cale de a accede la extraordinarul eternității.
Poem de o profunzime tulburătoare... am sa revin aici și am sa va citesc în continuare.

Valoarea confesiunii e remarcabilă în acest poem, pe un fond vibrand de puritatea aceea a începuturilor... în plan psihologic e nevoie de curaj pentru a recunoaște frica și rușinea, deci mult curaj pentru a continua publicarea altor poezii pline de emoția descoperirii focului!

erați atât de frumoși încât păreați
lumină lichidă și praf de stele în brațele mele în aripile acestea
erați așa naturali încât topeați
privirii tăișuri iar în uimire uitau de ele cântând povestea
unui om din toate puterile
cu tot dragul toate durerile

Cum soțul laude n-a zis
Celei ce a muncit de zor,
Ea anul ăsta s-a decis
Sa stea picior peste picior.

Mulțumesc pentru urarea din ajun, să sperăm că instalația cu telepatie va funcționa... An Nou inspirațional!

Pentru toți cei care știu cum e să nu te saturi să inspiri aburul acela... acesta e textul în care, pentru câteva clipe, îl lași să te învăluie, fiindcă vibrează aici o emoție pură, revărsată dintr-un soi nemaipomenit de naivitate postbelică, care îți amintește de faptul că unele cochilii vechi păstrează acea carne crudă, acea dulce durere imună trecerii timpului... rămâne muza, cu-al ei chip veșnic tânăr...

Am savurat fabulele cap-coada si trebuie sa spun ca n-am mai servit altele in care ingredientele umor, ironie si empatie sa fie asa intelept dozate. Ideea e ca nu e putin sa creezi un aluat asa dens si bine inchegat. Titlul s-a turnat perfect. La mai mare!

Desi nu mai prea ajung sa poposesc in valea poeziei, sunt acum aici cu durerea genunchilor zdrobiti pe dealurile care-i cheama insa inapoi...
Adevarul e ca v-am citit de la prima poezie pe care ati plantat-o prin locurile acestea si ati ramas unul dintre cei ai caror versuri nu au incetat sa creasca spre cer, iar ecoul lor nu are cum sa nu se rostogoleasca spre mine/ prin mine... acel amestec intrigant de fibră, realism, ironie, nonconformism și calm, profunzime, detașare - seminte pe care le-am descoperit de la inceput si ma bucur ca le regasesc, dovada a autenticitatii si consecventei in raport cu poezia din adancuri, acea frecventa sublima si dureroasa de care nu putem fugi...
Pentru mine poezia asta e despre durerea de a iubi viata, despre durerea de a accepta trecerea, despre durerea a te detasa, e poezia celui ce ar putea dar nu vrea sa epateze... e despre ironia individualitatii – multumirea de a te integra in universalitate, sfasierea de a te pierde in ea, despre conflictul interior, despre golul interior... din cauza asta degeaba scriem versuri, dar nici nu ne putem opri.
Multumesc pentru ca scrieti, de mai multe ori am vrut s-o spun dar am amanat comentariul, insa poezia asta mi-a soptit ca nu trebuie sa amani, ca nu trebuie sa treci dealul ca sa te gasesti pe tine, ca nu trebuie sa te compari, ca trebuie doar sa scrii...