Adriana Lisandru

Ottilia, de asta îmi place mie să scriu poezie - pentru că, uneori, intuiția cititorului și sensibilitatea lui se întâlnesc cu mine la jumătatea drumului. :)

iar cealaltă jumătate o face entuziasmul cititorului și „da, da, da, da, ah, dragostea”... nu-i așa, Cristian Marian? așa că mie nu-mi rămâne decât... :)

Mădălina, parafrazând, spun că cine n-are prieteni atenți la detalii, să-și caute.
E binevenită sugestia ta, nu știu ce am azi, tot încercând să pun punctul pe i, am ajuns să mă-mpiedic de chilimele...

vă mulțumesc!

ai scos foarte puțin din text, dar ai scos exact ce era-n plus,
scamele!

mulțumesc!

Victoria Porta, pentru gafa mea de zile mari (sau de nopți lungi).
rămâne valabil ce am spus depre text
și, de acemenea, urările, chiar de sunt tardive. :)

am nevoie de niște ochi noi, e clar...

cred că este o poezie a surprinderii, a căutării care e uimită de ea însăși și de ceea ce vede când ajunge să conștientizeze această… stare de grație.

ai niște imagini foarte vii și foarte proaspete aici, în ciuda „oboselii” incriminate în prima strofă
„port o bucată de cer la piept când te văd
și-mi plac privirile tale lungi
cât cablurile de tramvai”
sau
„ai spart un geam înlăuntrul meu
și toate cioburile s-au împrăștiat”
și finalul îmi place…

în fine, mă bucur că am găsit și am citit această poezie.
La mulți ani, Victor Porta! :)

vin si eu sa-ti multumesc, Pașa. :)
desi era sa ma-mpiedic cand m-am vazut acolo, prima ,,trasa la raspundere"! :))

sa vad ca nu putini suntem cei aflati sub virtualitatea (de la virtus) oglinzilor...

,,la oglinda prin care fug iluziile
am stat și-am privit
peronul de ieri"

*automutilare
*un alt text

scuze.

de ce unchi? cam asta a ajuns adevărul. o rudă mai îndepărtată, care ne plictisește, ne irită, dar de a cărei moștenire avem, fir-ar să fie, nevoie!

Anca, dacă aceste cuvinte au adus cuiva o singură clipă de bucurie, dacă cititorul s-a oprit din drum, înseamnă că și-a făcut datoria.
ultimele versuri nu sunt ale mele (de fapt, nimic din ce e scris aici nu-i „al meu”). sunt simboluri. vechi și „uzitate”, da, de mii de ani. dacă le-aș tăia (dintr-un asemenea text), ar fi același lucru cu auromutilarea.

Marian Vasile, dacă te ajută să te simți mai bine, te rog, nu numi asta „poezie”. :) și, cum spuneam sub o alt text de-al meu, nici pe mine nu mă numiți „poetă”.
limpezirea nu e niciodată în plus. dacă suferă, suferă doar din cauza neobișnuinței sau dezobișnuinței noastre de a o tolera.

vă mulțumesc pentru aceste comentarii, sincer vă spun că nu mă așteptam la ele.

fără acel „amețim”.

mde, amețeala...

multe sunt greu de crezut, nu-i așa? :)
când am văzut poemul tău, am zâmbit. era al treilea pe aceeși temă. dacă te vei plimba prin Agonia, o să vezi că imediat sub textu meu e cel al Mariei Dobrescu, tot despre limba păsărilor.

de-a dreptu clișeistic, nu-i așa? :))

probabil de-aici dorința de-a rămâne deasupra cuvintelor, chiar dacă ele încearcă să te absoarbă.
e mai simplu, nu amețiești, mai bine îi amețești amețim pe ceilalți... :)

mulțumesc de popas, mă bucur că ai trecut și că îți pot ura
un an bun!

nu, n-am văzut filmul. din păcare, orbirea aceea vine din altă parte.
văd zilnic unn serial luuung... și prost. :)

scuze, abia acum am zărit comentariul tău.

o să mă gândesc la sugestia ta.

după ce am citit primul fragment, mi-am spus că
dacă Anton Pann s-ar fi strămutat în vremuri post-moderne, ocupând postul său de observație…

în politică nu mă amestec. sunt prea politicoasă pentru asta.

adică partea asta
„mi-am propus să nu mai semnalez nimic, cu atât mai puțin când e vorba de tine.”
de cât tupeu dau dovadă dacă te rog să faci o derogare în ce mă privește? :)
„Știi că am pretenții mai mari de la tine.”
da, tocmai de aceea rugămintea…

să revin la text. sau textuleț.
dacă tu spui că e „un text plăcut”, e bine. e mulțumitor. de fapt, nici nu-mi propusesem să fie altfel (tulburător, năucitor…ș.a.m.n). voiam un text „de sărbătoare”, liniștit, liniștitor și la locul lui.
când tu spui „text plăcut”, asta echivalează, pentru mine (conform grilei tale valorice, pe care am încercat să le măsor) cu o notă între 7 și 9. O stea de la tine echivalează cu un 10+! (am primit o dată nota asta de la Ioan Neacșu, pe atunci profesorul meu de română).

așa că,
mulțumesc, Pașa

că nu mă mai mir?
știi deja...

dă-mi, te rog, un link spre „albul translucid”.

am avut parte de foarte puțini colindători. au bubuit însă trompetele pseudo-colindătorilor, un amestec trist de manele si occident.

așa că mi-am acoperit urechile, m-am ascuns în poezie.
și vreau să mulțumesc „colectivului” (:)...) de aici pentru muncă, răbdare și efort.

fie ca în 2012 să fim cu toții ceva mai echilibrați și mai inspirați.
La mulți ani!

„Cândva,-n vacarmul ăsta chinuit,
Întins sub cer din Est pân' la Apus,
Era ceva... de mult n-am mai zărit...
Cred că un om... parcă-l chema... Isus?...”

Versurile astea ar trebui scrise cu litere de-o șchioapă și puse lângă steaua bradului de Crăciun. Poate așa unora li se va împrospăta memoria și își vor aminti care e semnificația și taina lor.

O proză excelentă, desfășurându-se pas cu pas, tacticos, fără opintiri ori teribilisme, până la hohotul de râs din final. Personaje interesante, cred eu, nu doar pentru noi, cei care am parcurs, târâș-grăpiș, cărările „Epocii de Aur”, ci și pentru mai tinerii dornici să afle ce se ascundea sub adevărul învelit în staniol strălucitor.
Cum e o proză lungă și pe unii cititori asta i-ar putea descuraja, aduc aici un fragment (care mi-a amintit, prin ironie și jovialitate, de I.D.Sîrbu și-a sa „Adio, Europa”).

„Chiar și acum, după un sfert de veac, inima profesorului se umplu de căldură. Fără să pună la îndoială mijloacele de constrângere ale securității, profesorul se gândi nu la propunere ci la cum ar fi arătat viața lui dacă femeia nu l-ar fi părăsit. Fiindcă o iubise enorm.
Smeura, că așa o chema pe fosta soție, era de o sensibilitate aparte. Înaltă, subțire și cu un păr negru ce i se revărsa pe spate până mai jos de talie, înfiora orice bărbat pe lângă care trecea. Ochii verzi și limpezi și buzele cărnoase, veneau să completeze întregul angelic. Cum putea el, profesorul Doilei să-i reziste?!
Când a îndrăznit s-o invite la un ceai, inima îi bătea cât să-i spargă pieptul. Și ea, frumoasa-frumoaselor a acceptat... Din acel moment profesorul a știut că ea e sortita și fata, copleșită de atâta dragoste, a spus da și cererii în căsătorie, la nici două luni de la primul ceai.
Primul incident s-a produs chiar la primărie, în ziua cununiei, când ofițerul stării civile a început oficierea. ”Cetățene Doilei Iancu o iei în căsătorie pe cetățeana Brânză Smeura? ” a rostit ofițerul stării civile întrebarea standard. Atunci asistența a zâmbit. Dar când ofițerul le-a înmânat certificatul de căsătorie și a atenționat-o pe proaspăt-căsătorită cu privire la obligativitatea schimbării buletinului de identitate ”Cetățeană Doilei Smeura... ” asistența a izbucnit în râs. În ochii tinerei doamne Doilei a apărut o lacrimă. O primă lacrimă.
De atunci, încă studentă fiind, doamna Doilei a avut de îndurat glumele colegilor, profesorilor și ale tuturor celor cărora trebuia să se prezinte: Doilei Smeura. Bășcălioșii nu scăpau ocazia și când o vedeau apărând unul întreba ”Cât costă? ” iar ceilalți răspundeau în cor ”Doilei Smeura”. Fire cu adevărat sensibilă, după ce că purtase povara numelui de ”Brânză” acum îi era sortit un altul, de o mai nefirească asociere. Povară fusese și pentru profesor numele de Doilei care încă de copil era hotărât ca la căsătorie să ia numele soției, dar oportunitatea de a deveni profesorul Brânză nu l-a încântat deloc.
Căsătoria lor a durat exact șase luni. Au semnat actele de divorț fără mare tam-tam și s-au despărțit. Atunci profesorul l-a adoptat pe Rex.
Securistul începu să bată nervos din picior, ca un lăutar. Amintirile profesorului se spulberară deîndată.
- Nu, mulțumesc! spuse el sec și ieși din biroul secretarului de partid.”

Domnule Cirstea, felicitări și mulțumirile mele pentru această proză savuroasă!

la masa rotundă
murmura liniștea
în bătăile ceasului inimii
și am bătut și eu la ușa cuvintelor tale
să mă bucur de vestea
apelor curate.
țin în mână o carte,
Fata mării cântă în arpegii albastre
și timpul o ia rostogol
către Nașterea Lumii.

La mulți ani întru cuvânt și luminile lui!