Adriana Lisandru

seara orașul se lipește cu burta de pietre și-ți linge picioarele l-ai putea picta pe un bob de orez să-l porți talisman să-l săruți pe ascuns când oamenii se transformă în fluturi și se

se făcea că e galben, își despleteau gutuile părul, fântânile dormeau cu luna încrucișată la piept, creșteam într-un ochi stâng, mă rotunjeam bulgăre și mă topeam câte puțin în ochiul

acel nărăvaș pe care cândva îl strângeai între pulpe și îl înfrânai cu degetul mic și îl adăpai cu roua căzută-ntre cupele sânilor iară el se-nălța să-ți aducă în coburi nectar din al șaptelea

a fost doar un fel de atingere ceva între cuvânt și nimic imaginează-ți o mătase desprinsă o adulmecare de roșu după care-ți rămâne mirarea și aerul serii strivit între degete e ca și cum ai

o postfață legată în mijlocul cărții depărtarea aceasta. un concert pentru vioară și sabie încercarea noastră de-a fi. între rost și dorință un câmp treierat de lăcuste. ieri păsări

uneori o visam mai ales în nopțile-n care lunecam în somn ca într-o beție cicatrice în zidul geamiei, porumbeii ridicau minarete din tăcerile ei, i se încurcau printre plase și-n stofele

plină de praful atâtor nimicuri tot mai subțire vin și devin fir de păianjen în colțul memoriei aștept o ploaie ochii închiși inima cât un pumn de copil

paradoxal singurele lucruri despre care ar merita să vorbim nu au nevoie de noi. în preajma lor tăcerile stau spate în spate cu mâna pe cuiul grenadei și fiola de cianură-ntre dinți. în

râul acela de munte era un ignorant absolut străin de politici corecte de globalizare de egalitatea în șanse netulburat de căngi filosofice ori de linia frântă a bursei vântul îi desfrunzea

nu mă mai miră nimic. timpul trece prin mine la pas ca un roib învățat cu drumul spre casă. * azi noapte ploua. ascultam stropii rari într-un gând mă scurgeam eram și aici și

motto: “odată am ucis o vrabie...” uite așa ni se poate întâmpla să ne tăiem în oglinzi aluneci pe mătasea unui cuvânt și intri în ele ca fluturii re-pe-tat până ce o așchie ți se înfige-n

privită pieziș, încremenirea aceasta la mijloc de drum are ceva din siguranța dansatorului pe sârmă. în timp, totul devine firesc. faci dragoste, cânți, te străduiești să nu uiți că există

cuvântul lui nu este turnat în oțel nu este soare nici pasăre nici muchia vie a pietrei în piatră cioplind el este nodul pe care soarele-l face cu piatra și pasărea e aburul întâilor ape

se face seară întunericul crește puhav precum un edem și iată nu mai știm ce să facem cu noi ni se împleticesc orele mâinile ne devin prelungiri inutile le târâm dupa noi istoviți – fâșii

la urma urmei de ce nu își spuse piticul mângâindu-și (pe gânduri) barba sa roșie pe care-o înnodase de trei ori de turla bisericii și de trei ore în jurul reclamei luminoase de pe

1.Tirbușonul, cotidian adresat categoriilor cu vârstă activă ca pe un ou cu coaja subțire dimineața ne leapădă-n jet pe marginea drumului de mulțumire împrăștiem un miros verde crud ceva între

dacă n-am mai fi așa grăbiți și n-am scrâșni din dinți când adevărul încearcă să ne cheme ca un unchi închis de unul singur în ultima cameră dacă am reuși să-i suportăm mirosul și n-am da

iubea oamenii, vorba poetei, iubea cu patimă oamenii afla de la ei ce gândea, cum dormea, cât să strănute când plouă, cât poate striga, cât să moară, ei îi spuneau câtă umbră poate