Adriana Gheorghiu

Poezia își construiește singură echilibrul conținutual și artistic, ridicându-se pe structura sonetului din juxtapuneri de cuvinte tulburătoare: tăcerea , “uriașul strigăt din adânc”, liniștea “suie-n valuri, falnic”, “Stegarul tainei își ridică scutul”…eliberând un sentiment al triumfului( nu unul zgomotos, chiar discret, cu care putem negocia) asupra vieții și dragostei, creației și cuceririi “tainei”.
Dacă tăcerea capătă atributul unui “uriaș”, iar dacă “mișcarea” liniștii e “falnică”, atunci poetul trebuie să fi fost încercat “din adânc” de acea “vibrație a inimii”( A. Munteanu).
Versul de aur al poeziei : “Trec oști de bronz cu aștrii la oblânc”

Deși scriem sub titulatura “Comentariile membrilor”, nu știu de ce rândurile tale aduc mai mult a scrisoare, dovadă că, în momentul când am dat să-ți răspund, creionul s-a grăbit să scrie “Dragă Vali,…”
Cred că, totuși, am să-i încredințez lui misiunea de a ți se adresa și de a-ți multumi pentru intenția ta frumoasă de a face cunoscute “Însemnările….”, care chiar sunt menite să ajungă la copii.
Motanul Tom deja mi-a mărturisit că de-acum mai are un motiv pentru care să mai facă o “însemnare”...

Sper ca până sosesc eu în Romania, vara aceasta, drumurile blajine ale Iașului să te aducă, fie și în pasul domol de moldovean, pe rafturile pașnice ale librăriei “mitice” “Junimea”
Deci, P.Pârvescu, “veghea poetică” știe să cedeze celei academice…..sau e invers, cum mereu suspecta Marin Sorescu lumea că ar fi. Nu întreb câți ani i-ați dedicat…doar vă felicit.

Credeam că numai de Crăciun primim cadouri frumoase, dar văd că și luna Aprilie e la fel de generoasă, mai ales în “zâmbete” și imagini.
Vali Slavu, mulțumesc că m-ai luat cu tine în “mocăniță”. Pe timpul unei cafele de dimineață, am respirat aerul sănătos al munților și al umorului românesc.
Pentru toți, numai cuvinte de laudă…cu o laudă specială minunatelor pupeze din ceramică. Doamne, ce creaturi reușite!

Citesc acest anunț “modest” și nu-mi vine a crede că în orașul meu, pe strada Alexandru Lăpușenanul, la “Galeriile Anticariat”, se va lansa cartea lui Cornel Marginean, iar eu voi fi aici, în Toronto.
Bineînteles că gândul meu bun va sfida distanța oceanică și va fi parte a frumosului eveniment, a cărui nostalgie deja o resimt.
Cornel Marginean, deci încă mai suntem căutători de “înțeles”. Și eu care credeam că odata cu invazia “blocurilor de informații”, genul acesta de călătorie s-a încheiat demult. Deci încă mai suntem liberi. Mulțumesc.

Lectura unei asemenea poezii se transformă repede într-un sentiment sau o stare și nu te obligă la nici un artificiu de citire sau interpretare.
Cred că încă mai avem nevoie de “clasic”, iar Adrian Munteanu ni-l întreține prin nobila formă fixă a sonetului. Prin el păstrăm cu noi mereu lingurița de argint.

Eminescu trebuie să fie fericit acolo, unde este el. Sonetul este, din nou, recunoscut, deși drumul spre el nu pare să fi fost ușor: “Să lupt să sfarm cetatea oțelită,/ Ca să topesc rugina prinsă-n timp.”
Ce plăcut e să constați, la cafeaua de dimineață, în compania Motanului Tom, că un “comunicat” mai poate anunța și un premiu internațional de literatură nu numai un început de conflict politic internațional!

“e atâta verde în jur încât aud cum respiră zăpada”, vers blagian prin lirism, stănescian prin îndrazneala de-a “cotrobăi’ în cuvânte și de-a le dilata până la sensuri poetice neobișnuite, prin asocieri originale: verde-aud-respiră-zăpadă și, firesc, paulgorbanian prin arta de a conferi fiecărui vers în parte statut de mic poem în sine, versuri ce ne sugereaza ideea unei “lumi albe”, aș numi-o, datorită pierderii identităților: “ am pierdut și chipurile pe care obișnuiam /să le port în fiecare zi…” sau “în care viața cu voința ei de lup se dizolvă în pixeli”
Oare ideea din poezia “zăpada a încolțit precum o iederă” să fie feedback-ul de la “călare pe cal umblu pe internet”? Dacă este așa, ar trebui să analizăm paradoxul ce rezultă…..pentru că poezia este o mică operă de artă.

Dintr-o singură “spunere”, pe o sintaxă albă, se structurează “o comunitate” lirică, în care locuiesc două euri poetice identice: “…ne întorceam cuvintele/să migreze în poeme calde/orizontul nostru era bine alcătuit/de la o tâmplă la cealaltă….mâinile se prelungeau/caligrafic până spre dimineață…”și astfel, poezia exprimă sentimentul dragostei posibile, dar în același timp emite și conceptul de spațiu posibil, care să conserve sentimentul.
Impresionantă este geometria liricului ce îți creează iluzia perfecțiunii, multiplicată “în puzderie de simboluri” sau iluzia unui timp infinit al iubirii “era neasemuit și dat”.
Poezia se asociază, firesc, cu formele de culori din tablorile lui Mondrian, în care liricul, la fel, intră în consonanță cu geometria, pentru a dobândi “orizontul nostru bine alcătuit”
La început am fost tentată să-l critic “pe “ “alt ideal”, dar după a doua lectură, mi-am dat seama că ultimele versuri, ușor izolate de text, ies din sfera liricului și urmeaza numai geometria. Așa se explică de ce aceste versuri sună mecanic și rece, gata să iasă din timpul și spațiul poeziei: “apoi ne-am mutat fiecare într-un/ alt ideal”
Elementele poetice “apoi”, “fiecare”, “alt” doar există de-acum,, neavând nimic în comun cu “orizontul nostru bine alcătuit”
Poezia are atât forța liricului autentic ce exprimă cât și forța geometriei ce construiește.

“Cîrciuma lui B…”, nu “Cârciuma lui B…”
Nu m-ar mira să “aud” într-o zi o conversație la “cîrciumă” despre “dihotomia “naughty”’ â / î
Liviu Naun, precizarea făcută m-a încântat. Mulțumesc.

Mă bucur că ceea ce spune Poetul (« Valentina Tereșkova »): “Bicuță, ar trebui s-o pui pe perete, ar binedispune clienții”, s-a adeverit prin apariția celui de-al doilea volum “Cârciuma lui Bicuță”
Eu zic că oricine poate deveni oricând client al cârciumii: aici, se creează un spațiu, de fapt, deschis social, iar comicul și savoarea personajelor “sunt gazde” ce mereu te vor “trata” cu o vorbă de spirit, încât tu însuți te surprinzi că îți motivezi prezența spunând o anecdotă sau chiar o întâmplare adevărată.
Știm că vanitatea ( trebuie să recunoaștem ) fiecărui scriitor este de a fi citit, dar tot nu rezist să nu sugerez că aceste “tăblițe” scrise “sună” mai mult a “tăblițe” sonore. Bineînțeles, datorită oralității, marcă a dialogului viu. Ce vreau să spun e că o radiodifuzare le-ar pune la fel de mult în valoare.
Aici, în Canada, se întâmplă un fenomen invers cu “Vinyl Café”, de Stuart McLean. Micile povestioare au fost puse în valoare prin emisuni radiofonice și apoi prinse într-o carte.
Și ca să închei, în calitate de cititor al “Cârciumii…”, întotdeauna am sa optez pentru drumul de la carte spre alte forme de difuzare…
Expresivitatea picturii de pe copertă mă duce cu gândul la Cezanne și asta îmi place.
Sincer, aș putea să vă tot țin de vorbă, că doar sunt “client” al “Cârciumii lui Bicuță”…

Eseul este o încercare de a contura profilul identității “noi”, prin confesiunea unui “eu”.
Interesantă și frumoasă metafora pantofilor de tango, iar Natalie, mereu acel “ea” sau “el” pe care o/îl dorim să ne vindece de singurătate și mai ales să ne ajute “…să clădim cea mai frumoasă terapie împotriva morții…”
Prin adverbul “împreună”,existența lui “noi” se impune ca posibilă, în timp ce confesiunea la persoana întîi ține textul într-o încordare dramatică, ce pare mai aproape de natura relațiilor eu-tu, eu-ea, eu-el…..fie ele privite “de la înălțimea firului ierbii”
Primul paragraf mi se pare mai mult atașat decât parte din întreg. E doar o impresie. Tu știi mai bine….

Iar din Toronto, de frumoasele sărbători de iarnă, numai urări de bine pentru cei ce veghează asupra site-ului, pentru cei ce scriu și cei ce citesc!

D-na Gheo

Regret că maniera ta sistematică de-a ordona propozițiile nu beneficiază de o atitudine critică pe masură, atitudine ce ar implica o lectură fără prejudecăți și fără stereotipii : “Copilul învață replicile personajelor, participă activ…își exersează….memoria.” “Însemnările….” este un îndrumar pentru lectură și nu are ambiția de-a intra în competiție cu povestea comentată. Iar prin “Tom nu-i Ion” subscrii la un limbaj în afara oricărei etici literare, în sensul că “ofensezi” chiar scriitorul căruia îi iei “apărarea”, deși nu cred ca Ion Creangă ar avea nevoie.

Fiii de crai mai mari s-au întors și ei cam repede din călătoria la care au fost provocați.

Un interviu care, firesc, urmează traseul unei discuții, în care ai vrea și tu să ai ceva de spus: s-o aprobi, în felul tău, pe Ana Blandiana, în părerea ei despre scriitorul oportunist, să mai adaugi ceva la cea despre cultura româneasca…și tot așa, când realizezi că Gabriel Dragnea a pus deja ultima întrebare, iar răspunsul este un zâmbet, care nu știi dacă e al tău, al reporterului sau al Anei Blandiana, care, din atâtea nume, l-a ales pe cel mai “poetic”.
Apropo de nume și de discuție: pe mine mă cheamă Adriana Gheorghiu, dar toți mă strigă Monica, nume fără acte oficiale…..

Eseul este “o atingere” a unei problematici incitante penru cei cu apetit speculativ-cognitiv și ademenitoare pentru cei cu inclinații poetice, iar Eminescu, mereu, “spațiul absolut” pentru a motiva toate căutările și “atingerile” ființei umane.
Eseul-poem “Despre atingere, la Eminescu” se adaugă, firesc, la ciclul de eseuri cornel-mărginenean-ene, ale căror caracteristică este sugerarea unei problematici.
Eseistul numai că nu ne spune: “Vreți cumva să vorbiți despre “atingere”? Va propun un “hint”. Feel free”! “…de o altă nouă ființă” ar fi un “hint”…. dar ca cititor, las eseul să-și urmeze calea, aceea de a sugera doar conceptul de “atingere.
“Atingerea” lirică a scrierii m-a dus cu gândul la forma eseu-poem, “o altă nouă” formă din două specii literare (eseul și poemul) care “…apoi se ating, nu se ating”.

“Nu știu ce se va petrece în viitor cu această idee?”
O întrebare tristă, pusă cu îngrijorare și îndreptățire, pentru că multe alte obiceiuri și idei , ritualuri și tradiții sunt amenințate. Pe mine, de exemplu, mă îngrijoreaza faptul că în curând, nimeni nu va mai “preda” “vorba blândă”….
Comentariul a venit târziu, pentru ca merg pe firul lecturilor domoale și nu în pasul maximei actualități…
Cu prietenie, de asemenea.

Ca și vorba blândă, darul de a da îl ai sau nu. Ne naștem cu acest talent, și ca orice talent și gestul de a da trebuie cultivat și educat. Nu știu în ce măsură școala ar putea proteja acest talent, dar tradiția din familie da.
Eseul, în cele din urmă, reclamă o relație umană, caldă, posibilă prin dar, ca vorbă sau obiect. Este aproape “o pretenție” . Această relație atrage după sine un anume gen de atenție pentru oameni, impune un ritual, iar ritualul , timpul ritualic. Iar societatea noastră, consumatoare de timp, pare că exclude ritualitatea gestului uman.
Eseul amintește de frumoasele povețe, pilde sau parabole, ascultate pe laviță sau la gura sobei din gura bunicilor.
Sper ca eseul să fie o incercare de aducere înapoi a acelor vremuri. Nu-i revine o misiune ușoară.

De-acum, știu pe cine să aștept înainte de-a merge la culcare: pe spiridușul Agerino, pentru că și mie îmi plac poveștile. Trebuie să recunosc. Da. Și la vârsta asta, caut pe raft o poveste de citit. De-acum, am să caut pe raftul “Agonia”
În “fișa biografică” a spiridușului ați omis totuși ceva: nu atât să ne explicați numele, care sigur are la origine adjectivul ‘ager”, cât mai ales cât de frumos sună “Agerino”, parcă ar fi un început de cântec…Nu întâmplător stă el de vorbă cu păsările și le întelege cântecul și “graiul”.
Frumos sugerată întelepciunea spiridușului prin faptul că “inima copacilor bătrâni” îi este casă și adăpost. Așa cum frumos este și dialogul. Spiridușul Agerino este atât de ager, încât știe că mai ales pe cuc trebuie să-l lase să vorbeasca, este atât de ager, încât face ca “Povestirile spiridușului Agerino” să pară o lecție și o poveste ușor de memorat.
Așa cum și păsării i s-a părut ca inelul este ușor, și firesc să păstreze memoria sărutului, dat de om, pe căpușorul ei : “După ce m-au prins, mi-au pus inelușul, m-au sărutat pe cap și mi-au dat drumul. Inelul îl am și acum; este ușor și nici nu-l simt. Îl vezi?”
Cine n-ar vrea să păstreze pentru el sau nepoți viața și povestea lui Cuculus Canorus și a cuculeselor?

“vreau…/vreau să-mi rezolv…/vreau să-mi tai venele…/vreau să alerg…/(vreau) să mă cațăr…/vreau să cunosc…/vreau…/vreau…”
Imperativul “vreau” se afirmă prin acumulări de “realități” abuzive, realități ne-supuse ritualului timpului, realități de scurt metraj, care odata consumate, cer o realitate identică. Între “chestiunile sufletești” și “motocicletele Ducati” nu există priorități, nu există decit verbul ce le activează “vreau”
Da, deplasarea lineară a lui “vreau” pășește peste toate realitățile, uniform, egal, încât dacă “ronțăi floricele de porumb” nu înseamnă că, în același timp, nu manânci și ketchup.
Rostirea lui “vreau” este o peliculă cinematografică tristă, cu atât mai trist cu cât are un subiect inclus: “eu”.
Există totuși o speranță: odata cu tăișul verbului “cut” ieșim din mecanica lui “vreau” și intrăm în lumea poeziei care îi dă eu-lui poetic drept la atitudine. Interesant este efectul verbului “cut”: întrerupe derularea robotică, dar în același timp creează…
Și astfel, eliberați de “vreau” putem gândi la E. T. care , înainte de-a se îmbarca pe nava spațială, arată cu degetul inima lui Elliott și ia floarea oferită de Gertie cu el, lăsând în urmă, pe cer, curcubeul.
O realitate tristă.
Un simbol( E. T.) ce ne face să ne raportăm la destinul nostru.
O poezie care vorbește despre noi.