Natalie sau despre lumea privită de la înălțimea firului ierbii

Știam că o să doară. Diminețile, toate dor. Așteptăm amândoi o lumină lăptoasă și zglobie din spatele norilor, să intre pe fereastră. Eu și Natalie stăm cuminți lângă oglinda impunătoare din cristal, dornici de îmbrățișare. Ador serile când eu și Natalie simțim aerul dislocându-se în jur de trupuri frumoase, plutind. Ea preferă efemerul, ludicul, eu mă simt acasă atunci când am pământul sub talpă. Din când în când ne întalnim în atingeri de o intensitate greu de suportat. Atunci Natalie se rușinează și începe să plutească în aer cu o candoare pe care nu i-aș fi anticipat-o înainte s-o cunosc mai bine. Ruperile acelea de ritm cred că și le dorește, că le așteaptă cu o nerăbdare aproape feciorelnică. Nopțile lângă ea sunt pline de magie și neînțelesuri. Este o desfătare caldă ca o lacrimă, o scufundare în pulsațiile ei doldora de seve. Ne iubim, și nimic în noi nu prevestește fragilitatea sau uitarea. Credem că veșniciile toate ne aparțin, atâta timp cât tangoul ne apără de frigul mătăsii negre în care suntem abandonați atunci când se așterne nimicul. În clipele acelea toți porii ne intră în alertă și alunecăm într-o așteptare dureroasă. Natalie începe să suspine și mie mi se face un dor nebun de parfumul subtil al gleznelor. Lumea privită de la înălțimea firului ierbii este total lipsită de aroganță. Rămâne doar frumusețea nepervertită a muzicii, trăirea aceea febrilă pe care n-o poți transpune în cuvinte. Sigurătatea este cel mai nociv produs antisurâs, este golul acela în care ne locuim fricile. Nu vreau să rămân vreodată singur în lume. Aș fi atât de trist încât n-aș mai avea nimic de dăruit. Fără Natalie, tangoul nu mai are sens. Ea îmi dă toată bucuria îmbrățișării, mă poartă prin stări similare cu nirvana. Alături de ea, improvizăm Absolutul. Suntem împreună aici, în miezul Lumii. Ne tatuăm pe piele întâmplarea, jumătăți de gest, acorduri de vioară. Suntem artistul, lumina, suntem noi prin decret liric. Roșu și negru, în această sală de-așteptare spre noi înșine. Împreună clădim cea mai frumoasă terapie împotriva morții care fură sufletele celor singuri: DANSUL. V-o prezint pe Natalie: ea și cu mine suntem o pereche de pantofi de tango.