Adrian Tarita

Ea palidă, în rochie sobră, gânditoare Scria meticuloasă lângă flori albastre Și ochii săi de ceruri cu luciri de astre Rar azvârleau într-o oglindă cu visare. Șaten zburlit, neras din pură

Căzu bruma nemiloasă pe-a arțarilor rugină Ce acoperă pavajul ca un țol luat de vânturi; În pantofii cafenii dus de autumnale gânduri Trec prin zarva matinală cu o visătoare mină. Doar utrenia

Ți-am scris cu albastre dâre repezi Când sub ferestre se strecoară furii Să nu expui după perdele fine nurii Ci de Satana cu postire să te lepezi. Că uit de ale tale coapse la pangar Unde vând

Umbra-i lată pe perete, molcom arde lumânarea, Teiul vlăguit de iarnă scârțâie lugubru în noapte; Moșul Ene treaba-și face folosind viclene șoapte Ca să adoarmă tristul bard însă el privește

Un șuț plăpând fu luat pe trotuar la goană Când eu priveam la buzunarul de cucoană Poziționat pe turul bleu al blugilor de VIP Și pofta cărnii mi-a îmbujorat nerasul chip. Văzui apoi țiganul

N-am reverie, de lirisme nu mai am habar Golul din fantezie-i fericire de moment, Umblu pe străzi cu mâna înfiptă-n buzunar Și-s bucuros că din priviri mă simt potent. Pe dame le percep ca un

Mai vino să te mint frumos în umbra serii Cu ochii mei căprui și plini de magnetism, Să ne amintim tăcuți pe bancă pulsul verii Din gura ta să sorb din femininul altruism. Chiar vântul răcoros

Prea rotundă peste deal Luna își face din nori voal Și întreaga ei splendoare De regină visătoare Cerne galbenul feeric Prin fiori de întuneric… Uitat de-ale muzei șoapte Un poet singur în

Ca diletant cu fantezie Agăț pe trotuar vreo muză Și dacă nu e prea confuză Mă reproduc în poezie. Dar nu las vreo umană urmă Deoarece în a școlii turmă Fui bâtă la morfologie. Așa că doar

Veștmântul arămiu se scutură în cimitir, Pe negrul marmurei e roșu de Stendhal Ca vinul ce aduce în minte de poet delir Când inima e atinsă de oftatul autumnal. Prin ceața dimineții întrezăresc

Iarăși bate iarna cu petale albe în geam Vioară neacordată scârțâie lung stejarul; O himeră zdrențuită e agățată de un ram, Din privirile căprui îi trimit cu vise jarul. Eu poet și ea țigancă

Râd nuferii în soare spre ochii tăi căprui Și vântul se strecoară sub ale tale poale De-aș fi o buburuză spre sânul tău să sui Și pe podețul veșted să ne plimbăm agale. Când pașii tăi alintă

Þi-aș scrijeli cu șis american versuri pe ușă Să afli matinal ce mult eu în tăcere te ador, Aș face pentru ochii tăi căprui cumplit omor Chiar dacă-s veșted derbedeu bețiv cu gușă. Plătesc

Mi-e cenușiul trai de trist contabil supraponderal M-aș strecura sub pielea ta, libidinos ca o căpușă Să fiu imun la teama de un sadic medic din spital, Precum poștașul cinic care bagă amintiri

Pansat în grabă la urgență după un tenebros scandal Mă închei la geaca din denim înfășurând la gat fularu' Cu-o roză mă adun la ușa ta magnetic ca și Bivolaru Dorind să-ți spun ceva romantic ca

Plâng țurțuri de cleștar sub diurnul palid astru Străpung vacarm și las în urmă citadine bariere Doliu de vise arunc pe câmpi de-omăt, sihastru Respirând eterne cetini să ard în ochi

E seara mea cu lună, ieșit-am la cules Pe calde străzi sunt craci, buticuri, E infernală promenadă cu fufe pe ales Sunt chiar soții si alte dulci nimicuri. Îmi umflu iute pieptul sub tricou

Al meu target in fitness, să fiu un animal La coada dăscălimii mi-a dat un job rural Încât cu îmbujorare pe chipul meu apatic Predau nebărbierit limbaj de vest sălbatic. În sat, cal breaz știut

Printre picături de rouă în răcoarea matinală Ca o roză insomniacă îți voi răsări sub geam; Auzind privighetoarea care cântă pe un ram Palidă mă vei culege ca să ma alinți in poală. Mă vei

Trosnesc în sobă inimile de stejar Când toamna-și face lin bocceaua; Pe cer de sticlă stele firave tresar Știind de norii ce-or aduce neaua. Un biet poet uitat de lume, solitar Își duce pașii

La fereastră expun paloare lângă anemica veioză Un vânt rece hoinar zburdă peste străzi fără omăt Mângâi pe tabletă chipu-ți într-o fascinantă poză, Picurând lacrimi pe sticlă cu iluzii trist mă

Sub feliarul sur zăpada curge-n stele efemere, Pași grei strivesc secunde în umedele riduri Þigani și câini își calcă umbra pe ulițe mizere Þigara mea pulsează și arde-n creieri gânduri. Cu

Vezi se-aprinde raza lunii printre norii brumării În oglinda spartă-a gheții ochii-s vineți și pustii Peste ulițele triste prohodesc un stol de ciori Și sub fruntea încrețită nu-s nici vise nici

Fiind trist, doresc în vis să ancorez într-un fiord; Acolo de pe vas aș coborî cu o havană fină-n bot Să îmi expun mândru dorsalii de autentic matelot Și o codoașă ghes să-mi dea: vă rog poftiți