Ești singură pe bancă și–ar trebui să-ncepi
Sufletul meu îți cade, alb flutur la picioare.
De ochii tăi mă cheamă te-oi face să pricepi
Că nu se merită să pierzi plăcuta zi cu soare.
Cu
Trec în zbor cocorii gri sub un cer pătat discret
Cu nori albi se relaxează stând pe spate un poet
Care având fața bronzată și o cămașă șifonată
Mormăie oftând sporadic un poem mai desuet.
La
Debusolată, parcă dusă de nocturn zefir
Venea trista șatenă protejând un trandafir
Și peste decolteul rochiei atât de îmbietor
Se năruia cu ruj strident surâsul sfâșietor.
Iar un poet picat de
Din cer bacovian picată ploaia bate darabana
Pe pervaz, clipe glisează în gândul sinucigaș.
Cu obraji pali și lăsați pe-al depresiei făgaș
Surâzând misterios un poet și-ascunde rana.
Pe
Mă torturează ploaia în mina gândurilor negre
În ochii goi năluci diforme răsucesc tăciunii
Aș vrea să evadez cu-n târnăcop prin tâmplă
S-arunc un vis prin nori s-agăț lumina lunii.
Din cord
Murea topit frigidul alb prea insistent
Când verde crud din întuneric răsărea.
Eu matinal visam la mersu-ți indecent
Cu mâna tremurând pe cana de cafea.
Livid ca un Van Gogh cu chip de
Se duceau gânduri pe coclauri
Să moara în al fanteziei râu
Când virtualul stârnind valuri
Rupea brutal al abstinenței frâu.
Iar o nălucă în haine diafane
Călca pe ale inimii reci stânci,
Mi-era
Frunzele-s incinerate de-un calic mânjit cu glod
Tocmit fiind de primărie, în parcul cu mulți arțari
Plimbăreț cu Kentu´-n gură mă holbez ca la prohod,
Simțind cum îmi arde-n foc umbra pașilor
Printre flori albe în luminos apus
Purtată de-o primăvăratică adiere
Parcă plutea cămașa fină a lui Isus
Alunecând pe cale ca o mângâiere.
Prea fragede piroane, ale ierbii fire,
Întins de
Dragă, ți-am scris igienic pe fila albastră ca metilul
Dar văd ca amorul meu e rupt în cocoloașe urinate
De-un derbedeu ce și-a găsit sub geamul tău azilul
Și simt pe inimă o stâncă iar cervicala
Biet consumator de rime îmi plimb fantezia în ploaie
Spălând pașii prin băltoace cu un mers cam enervant.
Printre picături văd coapse sub vreun șliț mai elegant
Ca-n nopți de nesomn, isteric să le
Luna își revarsă recele opal
Pe nesomnul vânăt al privirii.
Coapse lungi lovesc cu pas letal
Zbaterea în tâmplă a închipuirii.
Sâni apar sub nouri zdrențuiți
Tresăltând în trap de
Hei, cum trece vremea, toamna e târzie
Pe străzi ard neoane, pe cer stele o mie
Iar eu cu ochi triști privind pe fereastră
Mă amăgesc gândind la iubirea noastră.
Te-am căutat în vara lungă și
Tolănit fiind pe o bancă precum un neras Charlot
Mi-e lehamite de gânduri, visele îmi sunt in grevă
Văd cum lungi, pe tocuri cui trec bulanele de Evă
Iar sub bernevecii second simt jenat că încă
Era o noapte cu flori albe ca un surâs de Demiurg
Iar hoinărea în voie vântul pe aleea fără trecători,
Imprăștia prin nouri luna ai romantismului fiori
Și o stea bătrână cobora fiind hărăzitul ei
AT