Poezie
Duminică
2 min lectură·
Mediu
Ești singură pe bancă și–ar trebui să-ncepi
Sufletul meu îți cade, alb flutur la picioare.
De ochii tăi mă cheamă te-oi face să pricepi
Că nu se merită să pierzi plăcuta zi cu soare.
Cu vicleșugul Evei un evantai să-ți pice
Haotic puls s-aprindem în palmele fierbinți
După sărutul mâinii nimic să nu pot zice
Și ne-om lipi genunchii ca doi copii cuminți.
Iar șoapta mea să ducă al dragostei zefir
În părul tau de aur ce-l mângâi într-o parte
Oprind o florăreasă să-ți iau un trandafir,
Să îți citesc poeme din flenduroasa carte.
Prin buze ca mărgeanul dorința o respiri
Aproape de-al tău șold timid mă regăsesc
De talie te-oi prinde, de loc să nu te miri
Când degete hoinare ca orbii te citesc.
A mea voce cu tremur și scuze să răsune
Fugara escapadă sub sâni când vei opri,
Să spun respectuos un cunoscut prenume
Și carte de vizită, nu palme voi primi.
Apoi când pensionarii acasă se vor duce
Și ți-oi vrăji pudoarea cu senzuale rugi
Capul tău pe musculosul umăr să se culce
Spunând că de singurătate vrei să fugi.
În ale noastre irisuri, vulcanii cafenii
Va arde așteptarea spre capătul răbdării,
Cu vioiciune în tandre brațe să îmi vii
Purificând sărutul cu lacrima uitării.
00965
0