Poezie
Semnul dintelui
1 min lectură·
Mediu
Stăm printre oameni și e cald.
E o căldură ascuțită, ca un
bolovan între umeri. Tot ce trăim,
transpirăm. Nu aprindem țigări;
jarul țigării ar întări arșița. I-ar da
încă o gură de potolit cu
sudoarea sînilor tăi. Ne iubim ca doi
vreji aninați
de arbori în care au înflorit tăciuni stacojii.
Nu este umbră, nu este apă, nu este vînt,
numai o sete uscată în care visăm
copii blonzi pornind focuri. Dacă
m-ai răcori, urșii polari ar rămîne
fără banchize și Veneția ar fi
înghițită de ape. Dar tu mă lași
să ard. Îmi pui dinainte cafeaua fierbinte
și-mi ușurezi trupul de sare cu limba.
Un lucru e sigur: sîntem atît de uscați
împreună încît viermii vor strîmba din nas
și pămîntul ne va scuipa. Și iarăși
vom arde pînă ce viermii vor strîmba din nas
și pămîntul iarăși ne va scuipa. Și
vom rămîne veșnici, ca două coloane de fum
de la două țigări,
una cu urme de ruj,
cealaltă cu semnul unui dinte care-a mușcat.
066329
0
apoi, dragostea asta secetoasă, care arde și purifică deopotrivă, dogoarea asta care provoacă sete, capătă aici proporții apocaliptice, (urșii ăia care rămân fără banchize & Veneția înghițită de ape ) :D lucru care îmi place mult.
e o poemă cu nerv și mai ales cu dinte :)
culmea, care mușcă. și asta iar îmi place mult.
ca de obicei,
bucuros să-l citesc pe Adrian Suciu.
servus!