Adrian Roditis

Un mare poet, cu pieptul la fel de mare, numai bun de înjunghiat, Își clatină necontenit chemările, ținându-se de marginea pământului, vomitat de concret... În sângele amestecat cu rouă care

M-a mușcat o lacrimă, De obraz... Și atunci am fost om... Noaptea era a tristeților Tridimensionale, Într-o discuție de bun-simț, Cu tine insuți. Până și ploaia îmi ura lacrima, În seara în

Mi-a amorțit zâmbetul pe buze, De un patent, Un dinte, doi dinți trei... Iar muzele ma lasa repetent, De mine, în mine Afara,plouă neatent, În mine cânta zmei, Tramvaiul cară un poet... În

M-am ridicat temător, Facand primii pași, De probă În lumea care tremura A dimineață... Ochii nu mai priveau, Dezgustati de sărutul meu, Și se plecau înjosiți, A supunere... Atunci ghicisem

Am scris pământului numele tău, Căci și lui îi era dor De mângâierea unui adevar, ce nu s-a sfiit totuși să moară... Trei lacrimi de copil păzeau nisipul De mine Tot ce-am atins rămane

Ce coincidență,iubito... S-apunem în același timp, De mână amândoi, Și ca-ntr-un jalnic anotimp, Să plouă mai apoi... Ce coincidență,iubito... Să-ți crească flori pe buze, Iar mie tu

Păcat... S-a răsturnat pământul... Fără sunet mușc vântul, Dezolat... Păcat... Secunda soarbe albastru, Pe cer se stinge-un astru, Înecat... Păcat... Și lumea sare din tablou, Uitarea

Trăirile unui arțar, Printre păreri de semi-zei, Astăzi nu sunt, Poate nu par Același somn decolorat, Impar. Și parcă-i vânt! Miroase greu, Miroase a pământ Și știu că sunt, Dar simt că

Astăzi alerg desculț, Pe coridorul vieții, Ai spus c-o să m-aștepți În vraja dimineții... Și te-am crezut,tembel, Copil anost al sorții, Facandu-ți un inel, Din faldurile morții. Căci nu

Oameni uzați îmi zâmbesc... Nu pot să-i opresc. Am transcris noaptea în mine, Afară e ori noapte ori mai, Ma-nțeapa un vis cu albine, Tu îmi zâmbești...și mai stai. Oameni uzați îmi

Iubește-mă din timp in timp, Lasă pe cer o pată, Iubește-mă un anotimp Sau toate deodată... Chiar astăzi douăzeci de veri, Þi s-au supus vrăjite, Ca-ntr-un tablou cu adieri Și roluri

Mi-e putred sufletul de gânduri, de infinite incăperi de multe spații goale. Povești cu stele căzătoare îmi umplu scrumiera... Și râd cu râs metalic, privindu-mă-n oglinzi convexe, știind că

Aș vrea să zbor șoptit Să nu m-auda secundele, Căci sensuri gasesc în tot și în toate... Aș vrea să măsor cerul în palme, între două singuratati pentru ca norii să nu mai fie grei, Ca niște

Nu poți să crezi la infint Ca viața e nisip S-o treci prin palme rătăcit În fel și chip. Nu poți să mergi la infinit Pe strada altcuiva, Te simți chemat, te simți rănit De tocmai ploaia

Am adormit liniștit în brațele mele, Incăpându-mă pentru înca o noapte... Coborând, Ridicându-mă, Gustând din mine: amar. Forme sinistre îmi invadau granița, ofense trupului meu, alunecând în

Pleoapele-mi, ca niste port-cascade mi s-au închis șoptit purtând sub ele taina nemuririi. M-am ridicat greoi din mine sarutând piciorul patului, intr-o mirare statică regăsindu-mi pe

Toata viața am așteptat Să fiu salvat de pe epava cerului... Fără balanță, fără ceas cu cuc. Aș atârna de-un pui de nuc, Dacă bătând din aripi, mă usuc. Cu tot cu sevă, ma limitez umbrei, Chiar

Oamenii tăcuti înmuguresc... Iar apoi vine ploaia, anotimpul secundei stingându-le lumesc văpaia. Dar asta-i voia sorții! Dar care-i cea mai muta dintre stari? Poate nimicul, printre nori

Viața se cerne, film mut despic pescărușii furăndu-le azuriul. Ingerii se bat cu perne, cu pene, plangănd peste noi peste toate ca un astm. Astigmatism, temeri precoce Și norii

Un fulger macabru a răstignit cerul, in două ceruri mai mici ca două farfurii goale albastre,brazdate de nori în care turna mama ciorbă... E cerul meu, sau cerul tau... Nici luna nu mai