Adrian Munteanu

În legătură cu amănuntele, mă pregătesc să scriu mai mult despre asta, dar îmi mai trebuie puțin timp să mă așez în matca lucrurilor de acasă.
Manuela, ai întrebat ce scrie acolo. Este, în primul rând un Icar care ține în mână o carte. De scris, scrie așa :

Milano Book Fair 2012
Premio NUX Poesia Europea
Adrian Munteanu

Mulțumesc tuturor pentru gândurile bune și pentru suținere. M-am întors ieri de la Milano. Am postat separat o poza dintre cele multe. Până la urmă nu am fost singur. Românii, chiar dacă în străinătate ajung cu alte treburi, mai prozaice, reușesc să simtă mândria care uneori se coboară și peste sufletele noastre cam împovărate.
Tot înainte!

Rețin ce spunea Dimitrie Cantemir, cu aproximație, dar acesta e tâlcul : tăcerea este și atributul înțelepților și al proștilor.În ambele cazuri tăcerea vorbește.

După cum constatăm, vor să jucăm așa cum cântă ei. Totuși, după cum vezi, câte o dată se mai întâmpălă și invers. Să o luăm ca o victorie care nu se poate să nu aibă urmări.

Acum, dintr-o oarecare lipsă de timp, am să răspund tuturor, deși, de regulă, încercam să am câte un gând bun pentru fiecare, rostindu-i numele, că așa e frumos între prieteni.
Tuturor mulțumiri pentru gândul bun și pentru susținere, pentru vorbe de suflet și credință. Pe aici viețuiesc oameni, înțelegând noțiunea ca pe ceva ce are suflet și dreaptă judecată. Truditori neînregimentați, tăcuți sau febrili, dar de bun-simț, străini de curente, grupări și tendințe, grupări care-și revendică hălci mari din masa bogatului fără să aibă merite reale, viețuind în cercul lor îngust, indiferenți la gustul oamenilor, cu pretenții de superioritate intelectuală. Dar ce rămâne din tot? Ce va rămâne? Deocamdată nu se întreabă, pentru că le este bine, sau dacă se întreabă se văd tot pe ei la capătul drumului. Par privilegiați,li se deschid căi, au burse, se premiază între ei, dau cu barda în străduința altora sau, mai simplu , dar evident, îi ignoră.Am beneficiul că am intrat târziu în acest joc, deseori grotesc, dur, nemilos, sigur nedrept, pentru că altfel, cine știe, mă găseam și eu în vreo grupare cu "ism" în coadă. Se tot spune că timpul le rezolvă pe toate. Până la consumarea timpului, până la un mâine ordonator, nu ne rămâne decât să luptăm cu armele pe care le mai avem la îndemână, cu străduințele fiecăruia, cu vocația dată de Sus. Și să ținem cu dinții să rămânem oameni. Ce lucru mare și ce lucru greu!
Să trăim cu toții, să avem curaj, să nu lăsăm călcați în picioare de tagma celor aflați vremelnic în funcții, ascunși în spatele privilegiilor. Și Cel de Sus ne va ajuta, fiți siguri de asta.
Mulțumesc din nou. Pe curând. Mereu cu vești bune și cu speranțe.

Cu drag.

Asta cu privitul peste gard si cu întristarea la bucuria celuilalt ne e specifică și o știm bine, o simțim adesea. Dar noi mai avem capacitatea să trecem peste și chiar să gândim că n-ar fi vorba numai de un succes personal. Ar trebui să ne bucurăm împreună când se mai poate face câte ceva, când izbutim să ieșim în lume peste capul mai marilor zilei, a celor care se premiază, se delegă, se difuzează, se multimplică în cercul lor restrâns, ca și cum literatura este doar pentru o mână de inițiați. Ei, fruntașii de pe listele alcătuite pe un colț de birou sau la o masă de bodegă au uitat, de fapt, pentru cine scriu.
Aici, la Milano, se întâmplă altfel. Am dat peste oameni indiferenți la clasamentele răspândite în țară și acceptă doar propriile lor preferințe. Asta este, după mine, cea mai mare bucurie: că scriind pentru oameni, trăirile mele au ajuns la ei.
Coperta le aparține. Mă felicit că am găsit traducătorul cel mai apropiat de dificultățile translării unui sonet într-o altă limbă decât aceea în care a fost conceput. Este un poet român din Banat, cu peste 10 volume de versuri si o antologie, stabilit în Germania. Se numește Eugen D. Popin. A făcut o muncă la care mari traducători, recunoscuți ca atare, n-au avut curajul să se înhame sau n-au avut destul sânge în instalație. A lucrat profesionist. Mai întâi a elaborat propia versiune, apoi a distribuit-o unor profesori universitari de la facultati italiene, nativi italieni, care au venit cu propriile observații. Abia apoi s-a ajuns la varianta definitivă, dar asta nu a fost totul. La final a retradus textul din italiana în română, ca să vadă cât de mult s-a îndepărtat de original. Abia apoi a spus "aceasta este varianta cea mai bună".
Din toate acestea cred că rezultă șirul de bucurii pe care le-am avut și le am în acest an. Mă simt ca și cum toamna asta este a mea.

Mulțumesc, dragilor.Câteodată pe neașteptate, anumite bucurii vin să arate că drumul nu a fost greșit. A meritat, în ciuda atâtor dificultăți și reticențe.

Probabil ai fi chiar fără direcție și finalitate.

Cum o să meargă, draga mea? Nu-ți dai seama că ar fi mai mult cu o silabă, că ar strica tot ritmul, că accentele ar cădea altfel, că ar zgâria la ureche, ca să folosim o formulă din popor?
Ehei, grea viață cu sonetele astea!

Mulțumesc de constanță. E important să știi că cineva mai citește și, poate, mai speră într-o prelungire a vibrației. În ce privește neînțelegerea pe care o expui, ține cont că nu sunt din categoria celor care se cred exponențiali pentru semenii lor. Eu mă analizez pe mine și vorbesc despre reacțiile și trăirile mele în vecinătatea celorlalți. Poate părea o detașare de mulțime, o izolare și n-aș putea să declar că nu e așa. Nu din infatuare, ci din umilință cred că trebuie să mă rezum doar la mine și să-i las pe ceilalți să-și rezolve singuri conflictele interioare.

Ca să vezi ce ascultător sunt. Dar în felul meu.
Apreciez vigilența.

Rosturi ale textului, pe care le-ai desprins din context. Ne apropiem de esențe.

Narcis - a fost un sonet scris de la coadă la capăt, pornind de la ideea finală și întregitoare, la materializarea ei în pagină. Evident că aici stă rostul textului și mă bucur că am fost pe aproape.
Crina - îndrăzneală cu rost și desprinderi de esențe. Ne mai auzim noi.

Sunt aici, evident, aceleași întrebări dramatice pe care ni le punem fiecare, referitor la pragul dintre viață și moarte. Puțin mai detașat, poate, mai lipsit de spaime. Avem fiecare gradul nostru de raportare lirică la aceste finalități.

Așa e. Esența de dincolo de cuvinte. Mulțumesc de trecere.

Adriana - aș scoate din expozeul tău sintaagma "încă mai". Vei înțelege de ce.Convingerea mea este că fără întoarcerea la tradiție, fără recunoașterea unei legături cu valorile perene, suntem ai nimănui, sortiți unei mode pieritoare. Poezia nu se scrie și nu va rezista din încropeli cerebrale, din convingerea cuiva că numai de la el pleacă totul, ci numai atunci când apare ca o vibrație a inimii.

Ștefan - știu că ai fost mereu pe aproape.Mulțumesc.

Nu cred că trebuie să rămână, din tot ce facem, în orice fel de manieră am trudi, decât speranța în viață. Chiar și dincolo de spaima căderilor.

Multumesc pentru trecerea atenta.Sunt aspecte pe care le voi relua, textul e postat la prima mana.
In ansamblu, insa, m-am desprins de analiza strict tehnica. Ea rupe ceea ce vine din adanc, ignora un flux care dilueaza asperitatile si incongruentele formale, recunoscute cu pixul in mana.
A fi violent ambiguu poate deveni o calitate. Pentru asta trebuie doar sa vezi dincolo de rigoarea manualului.

La rândul meu particip cu intensitate la procesul creației, cu rupere din adânc. Mă bucur tare când această atitudidne este simțită și de cel care citește și căruia îi predau ștafeta trăirilor și speranțelor mele.