Scrisoare deschisă

La Milano voi fi singur Câteva zile mai sunt până când se va deschide prima ediție a Târgului Internațional de Carte de la Milano. De mult se știe, aproape de la începutul anului, că printre cei trei scriitori din Europa, invitați de onoare ai manifestării aflată sub patronajul Consiliului Europei, alături de un nord irlandez și un francez, se numără și un român, subsemnatul, Adrian Munteanu, autorul a șapte volume de sonete, membru al Uniunii Scriitorilor din România. De aproximativ o lună, organizatorii Târgului milanez m-au anunțat că am fost ales să mi se decerneze, într-o conferință de presă care va avea loc în 28 octombrie, ora 10, marele premiul al acestei ediții inaugurale a Târgului Internațional de Carte, premiul european NUX. Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca! Pe parcursul lunilor din urmă, organizatorii au trimis adrese tuturor instituțiilor românești care își asumă sarcini culturale, adrese prin care anunțau că un scriitor român urmează să deschidă seria premiilor acestui eveniment, își exprimau „onoarea de a celebra cultura română în Europa”, și îi invitau să devină, în mod gratuit, parteneri ai manifestării. Singura lor obligație, mai mult morală, era aceea de a populariza evenimentul, de a se lăuda cu truda și izbânda scriitorului care îi reprezintă. Pentru aceasta, sigla instituției respective ar fi tronat pe site-ul Târgului milanez de carte. Singura instituție care a răspuns acestei invitații a fost Primăria Brașov, orașul meu natal, a cărei siglă se poate vedea pe site-ul www.saloneinternazionaledellibro.it. În privința instituțiilor centrale din România, de la Ministerul Culturii până la I.C.R., televiziuni și radiouri, TÃCERE!!! În prelungirea aceleiași inexplicabile atitudini venite de sus, nici o editură din România nu va fi prezentă la Milano. Totuși, cu o bunăvoință remarcabilă, organizatorii au vrut să dea consistență prezenței românești la prima ediție a evenimentului din nodul Italiei și au invitat, suplimentar, o excelentă interpretă din țara noastră, pe Maria Răducanu, care va susține un recital. În plus, pe cheltuiala organizatorilor, s-a editat un pliant de prezentare a scriitorului premiat, pliant intitulat „Șoaptele clipei – Parole sussurrate dall'istante”, care conține un CV în ambele limbi si un grupaj de sonete traduse în italiană excelent, cu mare probitate profesională, dăruire și sensibilitate de poetul Eugen D. Popin. Pliantul va fi distribuit în câteva sute de exemplare în perioada manifestării de la Milano. După cum putem trage concluzia, străinii și-au făcut datoria cu prisosință, o colaborare pe care o apreciez ca deosebită, pilduitoare, și pe care mi-aș dori să o văd și în Romania. Din afara țării și-a exprimat dorința de a fi partener al Târgului Ambasada României la Roma. Numai că totul urma să rămână la nivelul unei declarații. O persoană din cadrul ambasadei, răspunzătoare de legăturile cu comunitățile românești din peninsulă, doamna Ramona Raus, a schimbat, o vreme, amabile mesaje cu organizatorii, promițând că, neîntârziat, va fi la Milano, la ceremonie. Apoi schimbul de mesaje a încetat brusc. Aflu abia acum că, între timp, persoana respectivă a fost mutată, are alte însărcinări la București, pe principiul că diplomații, ca mai toate persoanele din administrație, inclusiv specialiștii de toate categoriile, trebuie musai schimbați - ca să preiau o sintagmă folosită într-un clip publicitar - ca izmenele, după cum bate vântul politichiei. Organizatorii de la Milano au invitat-o pe doamna Raus să participe la eveniment, pe cheltuiala lor, fără să știe că, între timp, nu mai era în Italia. În aceste condiții, înțelegând că trebuie să fac tot ce pot de unul singur, simțind o greutate pe umerii mei, o responsabilitate care nu era legată numai de persoana mea, am început să-mi ocup timpul cu contactele, împărtășind bucuria premiului ce urmează să-l obțin. Nu am cerut nimic nimănui. Doar să se știe, să ne bucurăm împreună. Am schimbat mesaje inclusiv cu doamna Ramona Raus care, amabilă, a sugerat, la un moment dat, o acțiune de prezentare în capitala Italiei, sub egida Academiei di Romania. Mi s-a indicat că trebuie să mă adresez directorului acestei instituții, domnul Mihai Bărbulescu. I-am scris, spunându-i de premiul ce urma să-l obțin și oferindu-mă să susțin un recital de poezie, eu fiind, în egală măsură, un actor care mă produc deseori cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizez, cu instrumentiști sau de unul singur. Cei ce m-au văzut într-o manifestare de acest gen știu că nu mă fac niciodată de râs. Nu aveam pentru aceasta nici o pretenție financiară. Doar avansam rugămintea de a fi cazat pentru o noapte, până voi lua avionul de întoarcere. Răspunsul Academiei a fost cel mai concis : Tăcere. Am repetat mesajul după o lună, cu același rezultat. Dacă în cazul relației cu un român o asemenea atitudine e aproape firească, pentru că noi suntem învățați cu impolitețea autorităților, m-am întrebat care este imaginea pe care și-o fac străinii despre instituțiile românești dacă acest procedeu al întârzierilor în răspuns sau chiar al ignorării mesajelor primite s-ar continua și în alte situații? Și m-am întrebat, în prelungirea dialogului cu mine însumi: în cazul instituțiilor culturale nu funcționează obligativitatea de a răspunde, cel mult în 30 de zile, la adresele pe care le primesc? Adică personalul din cultură nu are nici o obligație legală, trăiește în disprețul legilor, nu trebuie să-și justifice în niciun fel activitatea sau inactivitatea, nu trebuie să arate în vreun fel dacă își merită salariul, deloc de neglijat, desemnarea pe tărâmuri mult mai tihnite? M-am adresat ICR-ului de la București, oferindu-mi, în același context, serviciile. Nimic, nici măcar un cuvânt de felicitare sau unul de refuz. Am scris celei mai apropiate filiale față de Milano a ICR-ului, filiala de la Veneția. Le-am spus că mă voi afla la Milano în perioada 26-29 octombrie si îmi ofeream sprijinul pentru realizarea unei acțiuni. Nu ar fi implicat decât costurile de transport pentru o aruncătură de băț. Mi s-a răspuns că programarea unor eventuale manifestări nu se poate face, din rațiuni financiare, decât de pe un an pe altul și numai dacă aprobă Bucureștiul. Care rațiuni financiare, m-am întrebat, dacă eu eram acolo, lângă ei, ajuns pe banii organizatorilor de la Milano, nu pe banii statului român? Ar fi trebuit doar un pic de inițiativă, de bun-simț și de dorință de a face ceva. Anul următor, și în ideea în care propunerea ar fi fost acceptată de București, deși cred că a fost doar o pasare de responsabilitate, ar fi însemnat costuri de transport din România în Italia. Dar cine să gândească la aceste aspecte economice mărunte – continuam eu să mă întreb de unul singur - când în Romania se cheltuiesc, cu generozitate, sute de mii de euro pentru promovarea unor autori și a unor opere traduse în zeci de limbi pe bani publici, numai cu vaga speranță că se va ajunge la un mare premiu internațional, se dau burse pe criterii doar de unii știute, se fac deplasări costisitoare, se organizează în lume evenimente de multe ori cel puțin dubioase, oricum nereprezentative, în urma unor desemnări netransparente de persoane indicate de mai marii vremelnici ai instituțiilor culturale, cei care stabilesc ierarhii pe un colț de birou, în disprețul absolut al publicului, singurul care va decide, în final, ce îi place și ce nu, ce va rezista după trecerea timpului? Revistele literare mari nu au catadicsit nici ele să anunțe evenimentul, măcar în două rânduri. Cum să miște vreun deget, din moment ce nu fac parte din grupul „consacrat” al truditorilor condeiului, îmi plătesc singur sau cu banii unor sponsori privați cărțile pe care le scot, nu sunt prieten de bodegă cu nimeni, nu sărut mâna șefilor, nu le fac urări la ziua aniversară, nu sunt înregimentat politic, deci nu sunt? Cum să reacționeze altfel publicațiile când propria Uniune a Scriitorilor, printr-un reprezentant al ei, a dat telefon la Brașov, președintelui de filială, ca să-l întrebe cine sunt și de unde am răsărit? Ca dovadă a faptului că, probabil, este o degringoladă totală în evidențele instituției, nu se cunoaște cine sunt membrii, ce fac ei, ce realizări, neîmpliniri sau doleanțe au, temporarii ocupanți ai funcțiilor de conducere comportându-se aidoma sediului de pe Calea Victoriei, care este gata să se prăbușească. Ar fi fost mai cinstit să-mi dea chiar mie telefon, să ne auzim în direct. I-aș fi spus că sunt membru al Uniunii de câțiva ani, e adevărat, târziu, pentru că târziu am început să scriu, că îmi plătesc conștiincios cotizația anuală, că nu am cerut burse, bani pentru publicarea cărților mele, nu am primit bani pentru participare la lecturi publice, nu am fost delegat în comitete și comiții și nu am cerut zile de odihnă în stațiunile unde o mai fi având edificii Uniunea. Singurii care au răspuns, felicitându-mă, urându-mi succes, au fost unii „colegi de suferință literară” și cititorii. Cei peste 10.000 de prieteni de pe facebook, de pe site-uri literare, cei ce mi-au citit cărțile, cu care m-am întâlnit accidental la manifestări, adică cei cărora le sunt destinate sonetele mele. Mie îmi este de ajuns, pentru mine aceasta este proba recunoașterii. Se adaugă gestul organizatorilor de la Milano, indiferenți la ierarhiile și sugestiile din țară. Au decis așa cum le-a dictat conștiința, au ales pe cine au considerat ei, nu ce li s-a sugerat de către alții. Să fie clar, nu îi cunosc, nu ne-am întâlnit încă față în față, nu am fost niciodată la Milano, dar am o mare prețuire pentru atitudinea lor, pentru demnitatea și independența lor. Așa se face că la Milano, în 28 octombrie, ora 10, voi fi singur la conferința de presă și în momentul în care mi se va decerna premiul. Poate vor mai apare câțiva români, care au aflat de eveniment de la mine, de pe site-uri și de pe facebook, pentru că ambasada noastră nu a transmis nimic comunităților românești cu care ar trebui să fie în contact, nu a suflat o vorbă. În timp ce pe site-ul amabasadei există o pagină numită „prezențe culturale românești”. Știți ce conține acea pagină ? ESTE GOALÃ!!! Aflu în ultima clipă că schimbările la ambasadă au fost masive, inclusiv amabasadorul, nu există încă un înlocuitor, iar un binevoitor secretar II pe probleme politice, Laviniu Enii, m-a sunat cerându-și scuze pentru neînțegerile de care nu el este răspunzător, venit de numai o lună la Roma, și anunțându-mă că, probabil, va fi prezent la premiere consulul nostru la Milano. Probabil. Așa se face că la Milano nu voi reprezenta nici o instituție din România. Mă voi reprezenta pe mine însumi și pe toți truditorii din țară ignorați ca și mine. Extrem de trist mi se pare ca lipsa de reacție a oficialităților să se facă cu atât de mare evidență, cu stridență și impolitețe. Aproape dureros, dar specific nouă. La întoarcere le spun tuturor că nu mă interesează felicitările nici unei instituții, nu voi răspunde la invitațiile nimănui, nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Înainte de toate, ca să se întâmple ceva bun în țara asta, trebuie să se treacă la o reconstrucție morală. Adrian Munteanu www.adrianmunteanu.arts.ro