În gulagul românesc ( 23 ), mărturiile tatălui meu

Autoritățile urmăreau să ne distrugă. Noi însă luptam din răsputeri să rezistăm, deși nu se întrezăreau speranțe apropiate. Arma noastră invincibilă era Dumnezeu, credința și rugăciunea. Acestea ne-au fost suportul care ne-a întărit în cele mai grele încercări. Când ne-am eliberat, oamenii de afară vorbeau de “ Facultatea Aiud “. Într-adevăr, acolo a fost o adevărată școală. Prin camere nimereai oameni cu înaltă cultură, în toate domeniile : profesori universitari, prelați, scriitori, artiști, economiști etc. Aceștia, pentru a nu lâncezi, se ofereau cu drag să ne împărtășească din cunoștințele lor, organizându-se adevărate serii de cursuri. Se făcea filozofie, limbi străine, matematică, literatură. Multe poezii și foarte multe rugăciuni. Scriam pe unde puteam : pe marginea paturilor, pe pereți, sticlă, săpun, tocurile bocancilor, cauciuc, ori chiar pe pânză, cu cerneală fabricată din tinctură de iod, ori alte medicamente, cu penițe pe care reușeam să le sustragem atunci când ne duceau la birouri pentru anchete. Când eram dispersați în alte camere, găseam și acolo profesori pe care îi exploatam. Comunicarea cu celulele vecine se făcea prin ascultare cu cana la perete, ori, în Celular, bătând morse la calorifere. Îmi amintesc de un grup de macedoneni, oameni care erau de generații păstori, cu creierul odihnit, neîmbâcsit de livresc. Aceștia învățau cu sete orice. Matematica era grea și la terminarea lecției recunoșteau cu toții că sunt mai obosiți decât dacă ar fi arat un pogon de pământ. Învățatul era un mare risc, căci eram strict supravegheați, ustensilele de scris și orice materiale scrise care se găseau, toate erau confiscate, iar autorii aspru pedepsiți. Am cunoscut un student care făcuse în timpul anilor de detenție 900 de zile de izolare și cred că nu a mai supraviețuit. Tot ce învățai trebuia repetat mereu și numai dacă aveai norocul să stai un timp mai îndelungat cu un specialist în cameră rămâneai cu ceva temeinic. Noi nu ne lăsam. Spiritul învingea materia. Karaliii De pază în fața celulelor făceau gardienii. Ei aveau rolul de supraveghere a oricăror mișcări ale deținuților,a vieții lor interioare, a discuțiilor pe care le poartă, raportând starea lor de spirit în orice moment. În râvna de a fi cotați bine de către administrație, executând strict cele mai inumane ordine, aceștia deveneau brute care întunecau viața celor în suferință. Gardienii erau în totalitate violenți, călăi și ucigași. Fiecare dintre ei purta pe conștiință ( în cazul în care aveau ) zeci și sute de victime. Noi le spuneam karalii, adică oameni negri în limba turcă. Gândul lor permanent era cum să facă rău, cum să mai chinuiască pe bieții deținuți. La rândul lor ne numeau pe noi “ bandiți “. Inventau tot ce poate iscodi o minte bolnavă. Privind la noi prin vizetă ne terorizau, ne examinau căutând, dacă se poate, a ne ghici gândurile, sentimentele și intențiile. Când nu puteau dovedi o abatere, o indisciplină, se legau de cele mai mărunte lucruri : că am râs, că am vorbit prea tare, că nu-i pătura aranjată regulamentar pe pat. Când și acestea se epuizau, se dădeau la insinuări, ori direct la minciuni : că am bătut la vecini în perete, că am semnalizat morse la calorifere, că am privit pe geam. În felul acesta ne provocau intrând în discuții și injurii, făcând imediat raport, după care urmau pedepse din cele mai grele, culminând cu izolarea, un regim de exterminare. Nici o vorbă din partea lor mai caldă, mai dulce sau omenească. Ură și tiranie. Mihail Munteanu Va urma