Adrian Furnica

Stau în pat și mă uit În ochii tăi Simțind cum răsare soarele dintre Perne. Am să iau anuarul astronomic să-l răsfoiesc Cu teama prinsă-n buricele degetelor Nu care cumva să se anunțe

Sunt fericit când știu că exiști Și că alerg după inima ta Chiar dacă trăiesc cu o secundă Mai târziu Prins între două fire de nisip Ce se scurg, bătând Cu ritmul lor, eternitatea Unei

Simțeam roz la încheietura Dintre minte și inimă Deși în sus era negru, iar în jos Nimic Și mai simțeam negru La încheietura dintre roz și Mâine Și mă întrebam cum aș putea Să le amestec cu

Se apropie iarna când va începe să ningă Peste simțurile lăsate pe pământ. Se vor așterne firimituri de zăpadă Printre gândurile reduse la tăcere De hibernarea unui suflet care abia

Scurgându-se încet și fără spor Iubirea noastră învăluită-n fum Un bun comun Agonizează lent, murind ușor Iar pala vântului prin gând Împrăștie, dulce Plângând O urmă de iubire

Privesc cu jind negura În care ar fi trebuit să-mi fii lumină Și-mi strâng la piept emoțiile tremurânde Pe care numai privirea ta le-ar putea face Să mai existe. Îmi strigă liniștea-n urechi,

Presimt durerea finalului A buzelor ce sărută vântul A ochilor care, adormiți, închid în ei Imaginea ta opusă Presimt mâna ta, ce închide în pumn O mângâiere proaspăt Disparută Presimt lacrima

Poate ar fi mai bine ca florile Să înceapă să sângereze Când le tăiem Iar sufletul să ne oblige Să le organizăm funeralii Ca să vedem cât de inutil Este gestul nostru. Ce plăcere ne mână de

Plouă Și-am scos în strada udă O mână de sentimente Legate împrejur cu o funie Groasă Apoi, privindu-le cu ură, cum dârdiie de frig Le-am strigat în față disprețul meu Necontenit Dar

Odată, mâna ta, mângâidu-mi pleoapele A născut în lumină O mulțime de fluturi Gata să-și ia zborul Spre sufletul meu Am să-i încălzesc cu speranța Mea caldă în dorința de a-i păstra În

Oare cât de rău este să fii rază De soare? Și oare unde-i mai bine să cazi pe Pământ ? În mare, pe crestele munților, în deșert Sau pe sânii tăi când stai tolănită Pe jos, îmbrăcată în

Oare ce se întâmplă cu întrebările Rămase fără răspuns? Unde se duc? Cât mai trăiesc? De ce se nasc? Dar daca într-o zi S-ar năpusti împotriva creatorului lor În speranța de a fi ținute în

Nu știu cum va fi următoarea iubire Dar, sigur, cea de după, va fi în cer Acolo, unde numai privirile sunt De ajuns ca să te cred Și unde stelele te văd și pot depune Mărturie pentru tine Nu

Nu aștept încă iarna iubirii mele Pentru tine Pentru că n-a venit nici măcar Toamna Și, chiar și atunci, știu că am să mă sui În copacii cei mai înalți Ca să lipesc la loc Toate visurile

Nu am compasiune pentru visurile Moarte Și nici nu vreau să le mai văd vreodată Urmele lor amăgitoare Rămase undeva în memorie. Nu am compasiune pentru speranțele Dispărute Și nici nu mă

Nu-mi pică odată în mână Cheia norocului? Vai, cum aș mai pune de- o parte În mii de pachețele gata de livrare Noroc preambalat Să-l pot împărți și altora Cu mult discernământ Sau contra

Între două bătăi Noaptea trecută te-am văzut printre visele mele Cum le-ai aranjat, selectat și împărțit după nevoi. Apoi, cu grijă, le-ai luat cu tine Și le-ai ascuns undeva departe de capul

Mi-ar plăcea să cunosc O limbă în care să nu fi plâns Nici o secundă Mi-ar plăcea să vorbesc O limbă în care să nu fi suferit Niciodată În care n-am dormit Și în care n-am fost

Mă uit cum vin la vale Cuvinte grele, plutitoare Împotriva cărora trebuie să Înot Ca împotriva curentului Și care mă lovesc și îmi intră În urechi În inimă și-n gând Lăsându-mă, de multe

Mă uit atent la masa organică Din fața mea Și mofturos cum sunt Încerc să extrag, cu grijă, doar gânduri Bune Plăceri Iubiri Nebunie Lăsând în castronul cerebral

Mă bântuie un sindrom Sinucigaș De când m-am însingurat În mine însumi Și unde nu mai trăiesc decât Hrănindu-mă Cu dragostea mea Pentru tine. Și asta de când am deschis Infinitul

M-am întrebat, într-o zi, ce să fac Cu trupurile viselor moarte De foame din lipsă de hrană Pentru că, dintr-o dată, N-am mai știut ce să le mai dau Să mănânce Mă gândesc că doar prezența

Luni seara Te-am întrebat în gând Dacă mă iubești … Iar tu m-ai prins de mână Și mi-ai arătat cum se naște Miracolul Dintr-o șoaptă Mută Gândită de sărutul Ce trebuia să vină Să-mi spună

Iubitei mele, într-o zi, i-am spus C-aș vrea s-o părăsesc Și-n locul ei să strâng în brațe cerul Iar inima să-mi fie nor Căci mi-e prea grea de dragoste Și sufletul să-mi fie vânt Să poată