Adrian Furnica

Din când în când mă invit la O cafea, așa, ca să mai stau de vorbă Cu mine însumi. Mai flecărim, mai tăiem Firul în patru Îi facem nod și-l tăiem din nou Apoi împarțim infinitul în

Sunt singur și oftez Din toate colțurile ființei Mele În încercarea de a Ascunde lumii De afară Cât de mult te iubesc Sunt singur și strig Către toate colțurile ființei Mele În

Când ți-am zărit Pentru prima oară Zâmbetul Am simțit dintr-o dată Că mă scald în el și ți-am simțit Răsuflarea caldă cum mă învăluie Pe la subțiori. Și amețit de parfumul lui

Știu că ești sub duș Și mai știu că ești plină de apă Ce se scurge printre sânii tăi ca de piatră Pe coapsele tale fertile Fierbinți Pe la subțiorile tale înguste Pe unde te speli de urma

Îmi curge printre buze Sărutul tău umed și cald Amestecat Cu șoapte dulci și Indecente despre dragostea Noastră Nerostită Și se adună printre gânduri Fixând cu tărie În memorie

Te simt cum tresari Încordată Cu spatele gol Suspinând sub apăsarea dulce A unui strop De șampanie ce se scurge La vale Spre curbura suavă A unui univers infinit De plăceri, împreună cu

Am simțit biciul privirilor tale Peste spatele meu asudat, Peste urmele sângerânde Ale unghiilor tale Acum inerte, Dar atât de fierbinți și dornice În a descrie frumusețea Durerii Am

Am fost orb, Cu mintea ratacita, Tirindu-mi picioarele Prin existenta Cenusie a desertului De trait . Orbecaiam cu miinile Intinse in cautarea Unui punct de sprijin Altul decit gindul

Am fost orb, Cu mintea ratacita, Tirindu-mi picioarele Prin existenta Cenusie a desertului De trait . Orbecaiam cu miinile Intinse in cautarea Unui punct de sprijin Altul decit gindul

Am depus un sarut pe nisip Pentru ca marea sa-l mingiie Si sa-l ia cu ea in adincuri Fiindca numai ea mai stie Sa-l pastreze curat si sa-l Pretuiasca la adevarata lui valoare. Si acum stau