Adrian Furnica

Am simțit biciul privirilor tale Peste spatele meu asudat, Peste urmele sângerânde Ale unghiilor tale Acum inerte, Dar atât de fierbinți și dornice În a descrie frumusețea Durerii Am

Ascult cum picură de pe cer Timpul iubirii Și zgomotul lovit de pereții Memoriei Te întrupează în minte mea Rătăcită Ca o petală de trandafir În care ard mocnit Șoaptele Pe care ar fi

Încet, încet, încet, Șoaptele tale se apropie de mine Se urcă de pe umeri spre urechi Pe unde îmi intră înăuntru, călcându-mi În picioare timpanele sensibile Parcă le zăresc un pic în

Simt cum se lasă seara Peste goliciunea gândurilor Făcându-le să orbecăiască Fără noimă prin capul meu, Lovindu-se de singura imagine Care a mai rămas închisă În spatele ochilor E

Sunt singur și oftez Din toate colțurile ființei Mele În încercarea de a Ascunde lumii De afară Cât de mult te iubesc Sunt singur și strig Către toate colțurile ființei Mele În

Presimt durerea finalului A buzelor ce sărută vântul A ochilor care, adormiți, închid în ei Imaginea ta opusă Presimt mâna ta, ce închide în pumn O mângâiere proaspăt Disparută Presimt lacrima

Am să te văd în curând Și-mi tremură sufletul De emoție Pentru că știu că privirea ta Îmi va da verdictul mut Ascuns în spatele Unei clipiri de o secundă Urmată de o lucire clară De real și

Singur În interiorul minții mele Prin întunericul desăvârșit Al gândurilor oarbe Ce se zbat, lovindu-se de pereții reci Ai prejudecăților născute Din haosul gândirii Încerc să-mi găsesc acel

Am depus un sarut pe nisip Pentru ca marea sa-l mingiie Si sa-l ia cu ea in adincuri Fiindca numai ea mai stie Sa-l pastreze curat si sa-l Pretuiasca la adevarata lui valoare. Si acum stau

Am fost orb, Cu mintea ratacita, Tirindu-mi picioarele Prin existenta Cenusie a desertului De trait . Orbecaiam cu miinile Intinse in cautarea Unui punct de sprijin Altul decit gindul

Încerc de câteva zile Să-ți lipesc zâmbetul de ochiul meu Încerc de câteva zile Să-ți lipesc râsul de urechea mea Și-aș vrea să-mi așez la căpătâi sufletul tău Ca atunci când dorm să tresar De

Din când în când mă invit la O cafea, așa, ca să mai stau de vorbă Cu mine însumi. Mai flecărim, mai tăiem Firul în patru Îi facem nod și-l tăiem din nou Apoi împarțim infinitul în

Îmi zboară printre gânduri Fulgi de zăpadă Care se așează apoi peste Tot și toate Îmbrăcând în alb și cele mai negre Amintiri Astfel încât, de departe, totul să pară Atât de frumos și de

E cald, e liniște, în sfârșit E lumină Ziua a început cu adierea unui gând Zburând prin camera răvășită Ca o palidă mângâiere Intrată printr-o ureche Și rămasă acolo O consolare susținută

Îmi vine să plâng Și-mi vine să-mi iau adio de la speranță Aș vrea să aprind lumânări Pentru iubirile moarte înainte de a se naște Astfel să pot lumina încet și fără spor Drumul sufletelor

Mă uit cum vin la vale Cuvinte grele, plutitoare Împotriva cărora trebuie să Înot Ca împotriva curentului Și care mă lovesc și îmi intră În urechi În inimă și-n gând Lăsându-mă, de multe

Printre mii de muze coapte Atârnate printre șoapte S-a zărit, cu ochelari Muza mea cu buze tari Ce-mi rostește cu tărie Dragostele peste-o mie Să-mi aleg, de după nori Un sărut la

Se apropie iarna când va începe să ningă Peste simțurile lăsate pe pământ. Se vor așterne firimituri de zăpadă Printre gândurile reduse la tăcere De hibernarea unui suflet care abia

Am închis ochii și am strigat Numele tău Încercând să-mi imaginez cum ar fi Să mă iubești Măcar un pic Acum în ceasul al doisprezecelea Am strâns pumnii încercând să te prind În căușul

Eu m-am gândit să-ți înghesui buzele Sub pleoapele mele larg deschise Și să privesc lumea printre surâsuri și suspine. Nu-i așa că viața mea ar fi mai caldă, mai bună, mai senină ? Cum altfel