Adrian Firica

Bucuria sexualității nu îți spune nimic? E trist! Dacă se finalizează și cu ceva \"cu ochi\", unde-i viciul?

Păi tu confunzi etilismul cu beția, creșterea și îngrijitul viei cu preacurvia, cultivarea unui lan de mărar cu o putină de varză murată stricată, dar în care inițial s-a pus o coroană de mărar pentru a-i da parfum, ș.a.m.d.

Te pricepi și la jocuri, n-ai idee, dar te temi ... parcă nu îți vine să crezi că nu ești o stafidă.

Poftim o stafidă!
Are ceva poetic. O stafidă e un cadou. Un pumn de stafide e mai mult.

Oh! Jesus, Maria gratia plena, bietul copil confundă amigdalita (boala) cu amigdalele, cu migdalele amare ...
Mi se pare firesc, la vârsta lui, tot ce zboară se mănâncă!
Partea proastă e că m-am trezit cu poezia ta între dinți - gustul ironic-amărui m-a făcut să cred că am luat o înghițitură de cafea ... când colo, ce să vezi?! picioarele tale \"îndreptățite\". Am rămas cu ele printre dinți drept scobitori. Nonșalantă, cum ești, ți-ai luat pielea pe tine, ai ieșit afară și ai produs un carambolaj de nedescris.
Băi, Vama e vara, nu e USA. În Vamă e treaba ta ce faci cu cămașa, nu cere nimeni permis de port-siguranță.
(Acu\', fie vorba-ntre noi, îți veneau mai bine piciorele alea un pic mai arcuite, aduceau un aer de mică nervozitatate, de tensiune, descriau un arcușor ... lansau în aer o oarecare tensiune. Mă rog, cum crezi, însă să știi că scrii din ce în ce mai bine.

E \"o ață\".
Nu mă prind.
N-are esharphion.

N-are cordon om-bilical.
E O fără U,
femeie care singură nu-ncolțea.

N-are troscot.
N-a dat colțu\' ierbii,
n-a dat \"iama\" prin ea.

E singură.
E A

Uf, Motzoaco
ți-am zis să nu mai faci figura aia care mă lasă perplex: dai ce dai frumos din aripile tale de flutură, faci baleturi mortale sau suave, planezi ... și dintr-o dată îți lipești aripile și rămâi supendată.
Nu cazi, nu mai faci \"lupinguri\", însă pe mine mă trec sudorile și îmi îngheață mintea. Păi e frumos? Mă omori. Mă degradezi. Mă pensionasem și eu ca: \"general cu trei stele\"; și mă văd obligat să o iau de la capăt, numai cu epoleți de catifele făcute din aripile tale.
Să-mi faci tu una ca asta, se poate?

Bogdan, Mat

Eu unul mi-am început periplurile amoroase de la patru ani. Am plecat de acasă la Mariana, care era cam de vârsta mea și avea aragaz. Adolescența nu m-a lămurit cu mult mai mult, pentru că locuiam încă la casă cu curte. Iubitele mele aveau și ele așa ceva, iar mama Haritinei venea târziu acasă, pentru că era casieră la cinematograf. Pe tatăl ei nu l-am văzut în viața mea, ca și ea de altfel. Restul aventurilor le trec sub tăcere. Numai d\'na Zoe C. reușea să mă aducă în stadiul de 13/14 - avea 120 de kg. și o viteză de reacție uluitoare. Era singura vecină căreia îi spărgeam gemurile după care urma o alergare prin intersecția în care ședeam. Era ca la un rodeo, sau ca la o vânătoare de rinoceri. Duduia pământul, iar hormonii de ambe sexe îmbibau aerul. D-l C. era un tip cumsecade, care ședea \"pe\" gard și râdea cu poftă.
Am ajuns la bloc după armată. Șocul mirosului de rântaș și toată afecțiunea feminină conținută în aceast preparat mă anihilau. Parcă eram drogat. Când ședeau doamnele de vorbă la ușă, între ele, în \"neglije\", când se amesteca mirosul dulceag de rântaș cu scăpările de taine feminine observabile printre nasturii și crăpăturile capoatelor, ori mureai ori te duceai la baie - mă mutasem în alt oraș și încă nu avansasem la capitolul relațiilor și contactelor intime.
Pe urmă am plecat iar. Am făcut o pasiune în tren, care a durat cam șase drumuri lunare, ea fiind studentă, eu nu. Ședea în gazdă. Când era la cursuri, gazda mă trata cu zmeurată, îmi aprindea focul în sobă ... - eveam sobă cu gaz - și stăteam îndelung de vorbă. Uneori mă întreba dacă ea are cursuri până seara. Pe urmă am stat eu în gazdă la o doamnă. O singură noapte. Era filatelistă. Mie îmi plăcea vinul roșu. Și ei i-a plăcut, a visat o colecție uluitoare, dar și-a căutat alt chiriaș.
Pe urmă m-am însurat, pentru că eram student și nu voiam să risc. M-am însurat de mai multe ori, pentru că femeile au tot felul de mirosuri. Pe unele nu poți să le uiți, pentru că rămân undeva înfipte în subconștient. Tot așa spunea și Boo despre mirosul femeilor ...
Acum, nu mai am nevoie de calorifer. Vecina mea de deasupra face cât o portavoce. Bate de departe orice zăngănit de pat. Nu mă deranjează, pentru că nu mă socotesc \"ordine și liniște publică\". Are talent. Începe pe la 8 și jumătate seara și termină pe la unu, unu și ceva. Când nu-i ies bine partiturile îmi dă de veste prin tavanul de la bucătărie - începe să-mi limpezească vasele sau să mă spele pe cap. Când e nemulțumită rău încalță o pereche de mitraliere în picioare, îmi scutură scrum de țigară în cap dacă mă duc în balcon, sau îmi scuipă coji de semințe. E brunetă, bine făcută, cam de 25-28 de ani, poartă ochelari și face față cu succes întregului Consiliu al Blocului. Sincer să fiu mi-e cam teamă de ea. De-aia m-am orientat către vecinele mele de bloc mai în vârstă. Ce să fac, om sunt și eu! Asta-mi spunea și Boo.
Nu va trece mult până ce lucrurile vor lua turnura firească. Ultima mea prietenă, aceea care va fi, va purta cheia garsonierei noastre aninată cu un șnuruleț de gât, astfel încât să știe că atunci când se aude soneria, m-am întors acasă, pentru că mi-e dor de ea. Femeia asta nu merită decât tandrețe, toată tandrețe de pe lume.

Onorată Instanță,
Doamna Președinte,
(era inevitabil, trebuia să fie o femeie)

Cunosc starea jalnică a clădirii tribunalului. Eu am cerut să-mi fie comutată pedeapsa de la o execuție spectaculoasă, la una umilitoare precum ar fi munca în folosul justiției. Dar nu mi-a dat nimeni atenție: numai domnișoara avocat s-a uitat în gura mea, ca la dentist. Pe de altă parte, nu am solicitat să fiu asistat, am acceptat însă consilierea dumneaei, pentru că nu am vrut să o întristez. Pe dumneavoastră vă rog să treceți cu vederea ce spun, pentru că nu am nici cea mai mică intenție să aduc ofensă instanței. Lumea e slobodă la gură și dă drumul la caii minții să bată câmpii. Vă rog să se consemneze. La urma urmelor mă mulțumesc cu pâine și apă, numai să nu fiu acuzat de poligamie coroborată cu homosexualitate, că nu există probe și nici martori. Sunt heterosexual, actualmente abstinent, pentru numele lui Dumnezeu.
N-am luat nimic de la Boo. El ajunsese la un grad de eterizare, de mare sublimare, încât nu mai avea nimic palpabil. Am încercat să reconstitui ceva din trecutul său, dar și de data asta am dat de neant. Stau și mă întreb dacă o fi existat cu adevărat. Marea nu a adus nici cel mai mic indiciu. Numai Sadam, Bush și cu mine, dintre cei care l-am cunoscut, mai suntem vii. Însă cu ăstia doi nu se poate sta de vorbă despre Boo. Restul sunt legende.
Nu e legendă faptul că iubesc pensionarele. Însă nu pot fi condamnat pentru asta. Până și vârsta pledează în favoarea mea.
Nu sunt eu vinovat de faptul că obiceiurile lui Alecsandri au scandalizat opinia publică a vremii. Pe la începutul secolului 20, o prințesă româncă, avea să scandalizeze, la rândul său, opinia publică pentru că încăleca bărbătește pe cal, pentru că purta pantaloni și pentru că a mers \"La Șosea\" pe \"biciclu\".
Orișicât, sistemul de valori și aprecieri s-a mai schimbat între timp.

Pe una din pânzele mele se mai disting contururile unei măciuilii catifelate din vârful unei trestii, Motzoaco, un braț fin subțire cu unghii vag sidefate, Adriana, și umbrele șerpuinde precum visele scafandrului veșnic îndrăgostrit, Matei.
Mie nu mi-au mai rămas multe de făcut, însă am păstrat obiceiul să scriu din când în când în jurnal.

… terasa avea cam treizeci de pași de-a lungul și patru cinci de-a latul. Se vedea marea, iar imediat sub ‘cezura’ parapetului era parcul și spatele clădirii tetrului – unde am văzut ‘Spărgătorul de nuci’ al lui Danofski. Cu ani în urmă, un prieten îmi făcuse cadou un hamac de culoare vișinie, care abia aici și-a găsit rostul. Mai pluteau pe terasă două trei șezlonguri de trestie de bambus, o pereche de turturele cu pui, și câteva sute de melci culeși de Matei și de mine în săptămâna ploilor, de pe peluza Amiralității – melci lăsați să plece în voia lor, dar care s-au dovedit de o devoțiune casnică nebănuită. Mă bălăngăneam în hamac, așteptam zilnic să aive loc confuzionarea coloristică dintre cer și mare și eram împăcat. Matei urmărea mersul melcilor, ori lucra la frescele sale din apartament. Unul dintre pereți era o iepurărie, cu iepuri, cu răzoare de morcovi, cașcaval și lăptuci, cu semafoare, cu stele, și cu un Soare ‘pălărie de paie de soare’. În dormitor era ‘frescată’ o mare-mare, cu tot ce trebuie să fie într-o mare – mai puțin criminalele ‘jnițăle’ de rechin făcute de oamenii răi – și tălpile noastre, patru, în racourci, pentru că restul corpurilor noastre aveau treabă să meargă prin mare. Fresca din bucătărie avea mărar, coropișnițe și ouă ochiuri multe vii. În baie era apă caldă multă: un lighean de apă zvârlit pe perete, un pătrățel de ‘albastru de rufe’ sfărâmat, aruncat imediat după diluviu, un poponeț lipit de compost, o talpă, o mânuță, o zgârietură, toate plantate de voie, iar peste ele trasă o ‘perietură de înotătură’. În hol nu era frescă, era micuța lui barcă pneumatică, telefonul, o vecină în vârstă, un aspirator de praf, geanta noastră de plajă și o mamă care venea din Germania, de la o bursă. Ambele respirau de parcă aveau astm. Vecina a plecat. Mama s-a întins în pat și a adormit. Seara ne-a spus că atunci când s-a trezit așternuturile miroseau a mare, că voia un ochi, o cafea și puțină intimitate.
Trecuse de ora prânzului și ne ‘mânca’ burtica, pe care tocmai ședeam. Am zis să păcălim burticile cu aer citind cu voce tare – aventurile unui măr zgubilitic, benzi desenate, text în engleză. După zece minute de extaz se ridică de pe cearșaful din fața noastră, și ne face umbră, o domnișoară care ne apostrofeză:
- Câți ani are copilul, ce sunteți, e inadmisibil?!
- Patru ani și jumătate, tatăl, dacă sunteți amabilă!
- Citește?
- !?
- Eu sunt în anul patru la engleză și nu am o astfel de dicție și știu să citesc.
- Tată, domnișoara e supărată, hai să facem baie!
Am mers la baie, domnișoara ‘împrumutase’, între timp, cartea noastră … am adormit … pe burtici.
Altceva decât o adiere ne flutura pe spate:
- Haide, hai ‘pictatorilor’ la masă. Am înțeles de ce îmi spuneți că nu vreți să învățați nemțește și că vă gâdilă în cerul gurii pronunția. Golanilor!


…

Tocmai m-am lăsat de ‘prostii’

Într-o debara,
se poate oricine înghesui cu genunchii la gură.

Nimeni nu-și va închipui că acolo șade,
o femeie frumoasă, care pliază
Academia Oglinzilor Strâmbe.

Hm,
ăsta e un monolog. Monologul înfiorător de trist al unei femei.
Accept că poți emite judecăți, la limită, prin asociație de idei, dar când exprimi sentimente, dacă dialogul real nu există, se vede solitudinea, se vede durerea ... cât copleșitorul de singur \"unu\".

\'calisteia\' era preambulul unor jocuri/intreceri sportive; se prezentau concurentii (probabil semana cu ceea ce vedem azi pe la spectacolele de culturism, numai ca atunci urma infruntarea sportiva ca atare, pe cand acu\'...!)

etimologic vine, cum spun cei doi \'antevorbitori\'din greceste: calos=frumos; stenos=stenic, zdravan

Cu o fidelitate de cincizeci de ani, ai minute gratuite la singurătate pentru un secol.
Vorba ta, te uiți pe ecran de la 20.30 și nu te enervezi dacă face mărgele de sticlă din când în când.
Iar m-am întins la abonamentul cu plată, iar supăr cuplajul.

E teribil de \"domestică\", teribil de feminină, seamănă pe toate fețele cu tine - dacă mi-ar înceta febra m-aș încumeta să mă pun cu gura pe tine, din sală - seamănă cu o mașină de tocat carne, în care te-ai băgat la grămadă cu toatea alea - habar n-ai cine dă la manivelă, dar tărășenia merge - compoziția se încarcă într-un maț, o parte se mănâncă degrabă, aia rămasă o pui în bandulieră, că nu se știe niciodată.
N-a dat nimeni de băut la festinul ăsta, un coș de flori, o caterincă, niște palme bine articulate, niște echimoze, o pungă cu ghiață, o față de om pentru o confesiune ... ceva acolo, o cârpă, pentru o viață?
Păcat!

Am io acu\' febră spre 40 de grade, pe bune, da\' nu mă las, vreau să merg cu tine, unde vedem cu ochii. Când ne oprim iți împletsc părul în coade și o să mâncăm pepeni. Pe cuvântul meu de onoare.
Tu o să-ți faci vânt cu pălăria, iar mie o să mi se pară că nu mai am febră și am să încep să îți scriu o scrisoare. Cea mai frumoasă scrisoare din viața mea.

După câte știu ai un press papier de jad în formă de ou ... însă niciodată nu se poate ști ce este în sufletul unei femei.
Nu ție ți se topesc cristalele de candel.
Ale tale încă se aud st\"R\"igând din chisele. Restul drumurilor țin de legile distribuției moleculare, ori, de ale termodinamicii, de ale relativității ... nu mai știu!
Cafelele amare și nopțile albe nu rezonează cu eternul feminin.

Sângele apă nu se face, însă nici tufani alăptați cu vin nu cred să existe. Altceva mi-e teamă că ascund configurațiile tale de arcașă însoțită de ciută.
Cum se chema ăla pedepsit să se ploconească la propriu chip reflectat de o oglindă de apă și de la ce i s-a tras pedeapsa?
\'Altă\' întrebare nu mai pun și nici nu mai întreb \'altă\' dată.

Motzoaca, Silva, GAP

Ma bucur ca ne-a izbutit interoperativitatea (barbar cuvant!)
Maine fug din infirmerie. Ma gasiti pe plaja.
Să-mi faceți rost de un pachet de țigări!

așa rămân subsorile iubitelor
și parcă și pântecele,
precum botul de câine:
umed și rece.

chiar așa, când ei pleacă în fugă
la revista de front
să se pună \"la ordin\",
sub stele și trese.

Cel mai mare război pierdut, la care am asistat, a fost războiul fiului meu cu un fluture. Era prin luna mai, atunci când el avea cam doi anișori și ceva. Alerga printr-o iarbă care-i venea până la mijloc, încercând să prindă un fluture. Fluturele se așeza din când în când, el îl pândea, apoi iși ducea o mână, ori amândouă, în fel și chip, doar, doar o să îl prindă. Nimic. La un momentdat a început să îl implore: stai mă\', stai măi, că nu îți fac nimic!
Și nimic. Fluturele a plecat într-un târziu victorios, băiatul meu a rămas răpus în iarbă, plângând cu sughițuri și mormăind: ...fac nimic, n ...fac nimic.

Acest poem este un poem pacifist. În mod necesar este un poem politic.

Toate jocurile au ceva inițiatic - jocurile de copii, cu precădere.

Unele dintre aceste jocuri au în structură germenii violenței, confruntării, anihilării adversarului.

Eu cred că Șotronul este unul dintre jocurile de acest tip și că trebuie desprinse incriptările sale precum foițele de mică.

Într-un joc de-a moartea cuvântul interzis este \"MOARTE\". Desenul trupului uman este \"desemnul\" umanului. Desenul unui om întins pe pământ este desenul unui om răpus, este \"desemnul\" unui cadavru. Ritualul călcatului în picioare, vine să arate că acesta merită disprețul, că trebuie să fie pângărit, că merită să fie călcat în picioare. Ciobul aruncat este un ostrakon. Judecata a fost anterioară, apoi, pedeapsa a fost inscripționată pe ciob. Pedeapsa nu se înmânează, ea se azvârle condamnatului.
Cavalerii medievali nu își înmânau mănușa, o zvârleau a sfidare celui pe care dintr-un motiv ori altul îl considerau vinovat de a fi adus o ofensă, de a fi încălcat un cod.
Eu m-am simțit ofensat politic, în ultima vreme.

Cosmin,
ție îți \"vine\" foarte bine o cămașă din aceea trainică, de in, cu o singură mânecă. Ai depășit faza de antrenamente cu un psiholog, îți trebuie un psihiatru.
Acesta te va ajuta să înveți replicile din pieselede teatru: Romeobsesiu & Jaleasamare și Ofticatelu. Succes!

Dacă tot ești hotărâtă să faci o piață,
trece și niște făină pe listă.

Voi face clătite, albe, foarte puțin prinse de foc,
cam cât să aducă a stindarde de pace.

Facem un drum spre Golf să împărțim din sărăcia noastră,
clătite de pace pe Nimitz