Adrian Firica

bine-ar fi să te-ntinzi pe iarba de-acasă.
dacă faci asta o să dispară: cel mai nasol detaliu la o femeie.

la o femeie?!

con gracias!, dar tot n-ai priceput.
sanchi!

Că Ianus e asociat, din neștiință, ipocriziei, trecându-se cu vederea faptul că templele sale sunt germenele a ceea ce timpul a instituit a fi fiind efigia oricărui arc de triumf, rămâne să fie o chestiune de discutat. Arcibald, chiar, zice că dacă cineva-i trage o palmă pe un obraz lui Ianus, riscurile atacatorului sunt imense. Nu nedumerirea îl va invada pe acesta din urmă, ci se va auto-suspenda necondiționat... făcând fețe-fețe, rămând cu replica-n brațe dacă Ianus îi va întoarce... cealaltă față. Păi, cu răpirea sabinelor cum rămâne? Că puteau să fugă, dacă aveau picioare lungi. Dar, după o primă introspecție, se pare că aveau coapse primitoare! Erau etruriene, nu?!

… că și “coraline se pricepe la orice” nu este (o!) aparență pentru și spre surprinderea (algoritmică?!) a multora, dar rămâne a fi de discutat…
dar, spre norocul său ”coraline” asta, sau cum o mai chema-o pe ea, nu dansează pe sârmă din pricină că atunci “când nu ai vârstă așa cum nu are ea îți permiți orice”, numai că autoarea calcă-n picioare protocolul plecării ei afirmând: “sigur că da mă gândeam”.
acest “da”, mă gândesc eu, e atipic, dar nu-i banal, ba este cumplit pentru că nu ni se spune dacă experta-n iluzii a plecat încălțată-n piela șarpelui din In A Gadda Da Vida – piesa celor de la Iron Maiden este foarte lungă, așa că o trecem cu vederea, deși o cităm, asta pentru a nu cita chestiile lungi din literatura lui Proust, păstrând o egală venerație și… departajare, chiar dacă pe tatăl lui Proust (medic și epidemiolog faimos!) îl chema Achile, și chiar dacă el nu avea legături cu nenorocitul de călcâi al acelui antic personaj Achile lovit conform unui protocol încălcat.
Huh: “am simțit emoția unui imn de împăcare prin cămașa purpurie
din momentul acela am început să scriu tot ce vedeam”.

amestecă utilul cu plăcutul ne spune alungarea... din Rai.

Mulțumesc pentru acest Châteaubriand…

De când mă știu am fost sclavul formelor fixe, iar sonetul mi-a venit ca o mănușă… după ce m-am maturizat. Am scris sonetul secundei, al minutului, al orei, al zilei, al lunii, al anului, al deceniului și al secolului. Când mi-am dat seama că devenisem grandoman m-am oprit, așa că “Sonetul mileniului” a rămas nescris.

Mi-am căutat inspirația prin alte entități fixe: punctul și linia; ori m-am rupt în figuri de la triunghi până-n dodecagoane (am trecut cu vederea Pentagonul și halucinanta configurație a Hexagonalei europene economico-financiare). Sonetul de față este un trapez, însă intenția mea nu a fost aceea de a face circ.

În scurt timp am să caut să mă identific prin volume… dacă găsesc un editor!

ai dreptate când spui că: „poezia nu se scrie singură oricît aș vrea”
poate...?!

ceva, ceva e p-aci de rumegat:
„este-a lui cum a lui este bucata de bordură
pe care ai stat și-ai plîns de parcă
nu erau suficiente toate care au fost și-au plîns
de la Icar de la Irod de la Bambi încoace
dă-i un submarin nuclear să cutreiere lumea
poate scapi de inhibiții. cine știe?!

te cred: „vreau să bat la o poartă Doamne
vreau să-mi scriu poezia vreau o înghețată Pinguin”

... ca să treci apele, îți citez ceva: ”nu în aprinderea poftei ca neamurile cari nu cunosc... (Tesalonicieni, 3, 4;5)”.

vezi c-ai „plâns” depoetizant de două ori... adică fără noimă: „și-ai plîns de parcă”; „au fost și-au plîns”.


...
duios îți spun că am fost soțul real al Anastasiei (Anda Onesa), timp de zece ani, cu acte-n regulă.

e bine că am ajuns să ne înțelegem... prin semne.
mai sunt niște comentarii, dar sunt băgate pe la off topic.
într-unul dintre ele făceam o trimitere la Tullio de Mauro, însă văd că problema „distribuției” sensului și a semnificației scandalizează și deranjează groaznic.

Există o ironie (poate o fi numai aceea a succesiunii și a soartei existențiale!) epistemică a faptului că Aristotel a transfocat platonismul în reguli logice elementare, care la rândul lor erau socratice? Întreb, nu dau cu parul! Aci-ncalc regula, nu am cartea lui Borges la-ndemână, ca să pot cita, dar el are o nuvelă în care istorisește întoarcerea unei femele la originile sale: o aristocrată britanică, aflată prin Argentina, devine… adică re-devine femelă originară. Punct. Despre nostalgie nu văd pe unde ar mai fi loc de discuție. O, da… Nu-i aiurea dacă spun că Ulise nu-i subiectul unei ironii. Nu-i nici subiectul unei ironii a soartei – printre altele, pe noi, subiectivitatea ne omoară chiar atunci când vine vorba despre „subiectivitate”! Ulise nu este altceva decât un vector inițiatic în toată tărășenia comparatisticii existențiale. Ulise este prototipul conservatorului atributelor esențiale umane. Bănănăie prin tot soiul de alternative, numai că ajunge ACASÃ, adică acolo de unde plecase. Nu ignorați faptul că era inteligent, mai inteligent decât toți argonauții!

îi doresc tinerețe veșnică și versatilitate opțională permanentă.

Coraline și dispecera Lumii Zăpezilor au cataractă.
lumea lor a devenit una a pipăielilor:
„... ieșirea din noapte prin podul palmei”
„... dincolo de memorie unde nu am înțeles prea bine ce se află”
„... cearcăn uriaș plin cu iubiri eșuate”.

acestea nu-s metafore, ci-s stări alegoric-alergice.
indiscutabil, autoarea ține morțiș să ne incendieze.
cooperant, am să intrevin cu niște paie, doar, doar îi voi provoca moartea „Pa”.

aparent, versurile sunt parașutate de vii.
de unde și până unde survine întrebarea voastră?, că și eu sunt cor-u(o)pt.

„mâneca lungă
a acestei minuni”
provoacă ...
restul e restul pe care-l primești la magazine:
„încât mă întreb dacă nu cumva
nu voi atinge cu respirația”
concluzia:
„e atâta liniște în mine”

...
textul nu-i, tocmai, un poem.
e o alegațiune: Lapis Lazuli vă spune ceva?
e enervant de dulce așa ceva!

Domnule,
Dumneavoastră mă trimiteți în zona geo-politicii. Eu aveam intenții ceva mai limitate, istmic vorbind. Sigur că da, știu că Australia este o insulă, că Eur-Asia este tot o insulă, numai că-i ceva mai mare, că Africa e parșivă și fierbinte și că Americile ne fac o concurență neloială, deși vorbesc limbi europene de circulație multi-insulară. Nu pot ignora faptul că populația chineză nu vorbește olandeza! E o chestiune opțională asupra căreia nu vreau să zăbovesc. Chinezii sunt prea mulți.

Jocurile despre care-mi vorbiți, astea istmice, au izbucnit cam cu trei mii de ani în urmă. Era unul... Corebos?! (îmi mai joacă și mie memoria feste!). Era bucătar de meserie. Se spune că a căștigat mulți ani la rând proba de „dromos” – cu alte cuvinte făcea livrări la domiciliu!
Chestiunea frumoasă e că toată lumea lăsa armele jos. Exista și o chestiune rea, adică trebuia să porți un soi de prezervativ: să fii cetățean liber, să fii grec și să prestezi servicii publice (vot, apariții în piață, luări de cuvânt, plata impozitelor...). Dacă mă iau la bani mărunți nu pot arăta un prezervativ propriu, adică de proprie folosință! A, de votat am mai votat eu... pe ici pe colea.

Dar, până la urmă, aceste jocuri erau rezonante cu demențialitatea debordantă umană. Erau pline de culoare. O singură nelămurire am: în partea de sud a Pământului, Luna din ce parte răsare?

Ioane,
nu mă așteptam să-mi faci un astfel de comentariu...
sigur că da, orice peninsulă te trimite cu gândul către tot soiul de chestiuni neortodoxe.
hai că m-ai pus pe gânduri!
primele imagini care-mi trec prin minte sunt cele asociate cu o pensulă și cu o pendulă.
pensula nu are un ritm controlabil, ceea ce nu se poate spune despre pendulă.
în fine, istoria își face de cap și în ritmul pensulei și în cel al pendulei!
pe de altă parte, atunci când te uiți pe o hartă, e imposibil ca o peninsulă să nu te trimită cu gândul către posibilitatea de a acoperi peninsula cu o frunză de viță... nobilă.

Poemul e și epic și apostatic, dar e și eliptic, așa cum e și documentaristic: femeia cu mâinile puse pe fuste și cu gura (plină!) până la urechi, asta așa, pentru că: „ Dumnezeu nu lasă niciodată urme.”.

După ce-am citit (poemul!) era să fac un accident cerebral, unul vascular și unul de circulație auto, adică era să le fac pe toate trei deodată, numai că m-am abținut. Așa că… am scăpat cu viață.

Foarte feminin e poemul – acușica nu prea știu eu dacă există așa ceva-n ecuațiile criticii literare poematice. Din fericire, nu din păcate, citez, întru edificare:
„… o târâm prin toate cuvintele
până când inima se destramă fâșii
lăsându-ne goi
uscate cochilii
duios fluierate de vânt
…
cuvintele mele îndelung lătrătoare!
cățelul pământului
…
mi-am pus otravă-n răni


mai ușoară ca umbra
m-aș opri
să adorm

tăcerea
să-și depene fusul”


Personal, simt că am un deficit excesiv în ceea ce privește fusul orar.
Categoric: eu am fluier, dar tu n-ai nai!

aham,
adică mi-am pierdut timpul cu Nick Cave & the Bad Seeds și cu No more shall we part, asta câtă vreme stră-stră-bunica fiului meu a zburat cu nenorocitul ăla de Zeppelin pe deasupra Polului Nord.
unde-i ăsta?
depinde de clătineală... cred că bea cam mult, altminteri nu-i explicabilă clătineala Sa!

...
o da, Jack e de pe partea cealaltă a lumii...

MAESTRE,
prea puțini știu că: „fântânile au glas de bolovan”.

în absența unui litigiu literar bine orchestrat pe marginea acestui poem, m-am dat și eu cu cracii și cu boașele-n sus pentru că, totuși, nu sunt o societate comercială... nu-i așa?
vorba ta:
„... ai prelucra la foc sfârșit
ceasul de mână lăcrimând uraniu”?

nici vorbă!

dar eu am una la mână, și vorbă și dilemă: în partea de Sud a Pământului Luna din ce parte apare: dinspre Răsărit, ori dinspre Apus?

solicit lămuriri amănunțite pe lumea cealaltă!

numai prin politică alternativa are plural.
în viața de zi cu zi e... singulară.

m-am apucat și eu, ca și tine, să umblu în mâini.
lumea se vede altfel. sigur că da: „după un anumit număr de pagini toate cărțile sunt la fel. bocit sau coit. în trup sau în creier.”

ce fel de creieri vrei să păpăm...?
de pui?
pardon, depui?

„se înnoptează într-o lume fără fund”
aici autorul are o dreptate dreaptă, îndreptățită, dar curbată conform litigiilor științifice.

...

cv: „se reproduc în mine doi actori
când dorm de-a-n picioarele ca vita”

stilul tău nu face doi bani, însă sinceritatea auctorială te îngroapă... de viu!
în fond ești un iresponsabil ce ne spune cu argumentele sale nerambursabile că... „aproape nu respir șoptesc ninsori
despre o oarecare dona juanita”

...
excelentă compoziție...

... mai umblă și tu pe ici pe colea, prin text...
că tot vorbim între noi, stând în mâini.

am un fiu,
student la istorie.
e mort... după Tarkovski: de la tinerețea lui Ivan, Clopotul, apoi Stalker și, fără îndoială, Solaris.

mi se adresează cu: „băi tată, și... ?!”

suntem agnostici!

ha,
suntem de-un leat!

... numai că eu am sărit gardul cazarmei din Pitești și am văzut, în București, pe rând:
Regizorul, la Bulandra, în premieră, că numai aia a fost;
Reconstituirea, tot în premieră unicat, la Luceafărul;
Concertul uneia, Joan Baez, o americancă... la Sala Radio

...
ce vremuri, mon chaire!

LIM,
am să-naintez o plângere penală împotriva ta, pentru că nu ai spus dacă mărul din care a mușcat Ea era verde, roșu, sau galben.

mi se pare firesc să te dai, acum, cu capul de toți ”pereții”, iar nu de toți ”mereții”.

...
pe de altă parte, e bine să ceri consultanță unei psiholoage (psihologii sunt mai rari!).
nu de alta, dar psiholoagele... ”își trec cu mâinile prin păr”, nu prin măr!

...
n-are rost să intrăm în mitologie ca să dăm de capăt rostului poemului tău. toată lumea spune că suntem normali, numai că suntem ”infectați” cu o ”psihopatologie”... milenară (ADN).
cu alte cuvinte: bietul adolescent a căscat ochii și a tânjit să posede o fecioară, asta fără acte-n regulă!
de aici i s-a tras: ia uită-te tu la tine până ai să crăpi!


mmm,
m-a amuzat crâncen poemul tău.
rezumă și prezumă masturbaționalul.
nu asta-i condiția lui Narcis?

vin și eu acolo...
dar am îndoieli în ceea ce privește fraza asta:
”Adrian Suciu este printre puținele adevăruri în această plină minciună românească a falselor valori literare susținute pe puntea Titanicului deși sunt niște „orchestre” de mult scufundate.”

Adrian Suciu nu-i un adevăr, ci este un autor.
mie îmi place să-l numesc Suciu, cu accent pe ultimul ”u” din numele său.